În centrul poveştii e Larisa, o adolescentă care trebuie sa facă faţă provocărilor cotidiene - şcoală, societate de consum, presiunile prieteniilor, presiunile iubirii, o bunică imobilizată, singurul membru al familiei la care ţine, un tată vitreg dintr-o bucată, o mamă a cărei prezenţă a fost ştearsă de greutăţi, astăzi dominată de fată. Una dintre cele mai bune secvenţe ale filmului o urmăreşte pe Larisa în camera bunicii. Vorbeşte la telefon cu o amică în timp ce îşi îngrijeşte bunica. Camera nu se depărtează de fată pentru a sublinia chinul prin care trece bunica şi, alături de ea, nepoata. Cîteva mişcări ale femeii în vîrstă se răsfrîng în oglinda de la capătul patului. Spectatorul nu e pus să se confrunte direct cu situaţia dramatică a acesteia. Filmul nu caută şocul gratuit, nu scormoneşte după un senzaţionalism facil.
O urmărim pe Larisa în familie, între prietenele ei şi în şcoală. Între pasiunea pe care o face pentru unul dintre băieţii răi ai cartierului, un tînăr cu freză şi fibră, cu BMW tatuat, şi rivalitatea în iubire cu fata de bani gata din liceu, Ana. Între certuri şi împăcări cu prietenele ei, în ciocnirile pe care le are cu sistemul (de învăţămînt). Chiar dacă e o aglomerare de instituţii cheie (familie, şcoală, anturaj) şi de relaţii cheie (triunghi amoros - Ana-Florin-Larisa), filmul nu se cufundă în clişeu datorită sensibilităţii cu care îşi creionează personajele din prim-plan şi datorită menţinerii privirii auctoriale la nivelul ochilor persoanelor de pe ecran. Lumea e chiar lumea din ochii lor, cu o naivitate specifică vîrstei, cu abuzuri şi cu o dorinţă de împlinire absurdă, asumată capital şi, în acelaşi timp, fără o înţelegere clară a direcţiei în care acea împlinire e posibilă cu adevărat, asumată neresponsabil. În tot acest amalgam de pulsiuni care urcă din spatele fiinţei nemijlocit, fără cenzură, e multă viaţă şi multă dezamăgire. Sistemul (de învăţămînt) nu are timp să discearnă dramele individuale, cere performanţă fără să ofere umanitate; omul iubit nu are dispoziţie decît pentru o partidă de sex grăbită. Rămîn prietenele, care înţeleg atît cît pot, dar măcar rămîn alături, unite într-o solidaritate de gen, într-o apropiere trupească instinctual protectivă.
Toate aceste aspecte care aparţin lumii personajelor sînt bine reliefate pe ecran. Însă, pentru o îndepărtare de tonusul realist românesc pur-sînge, filmul deschide un univers simbolic, în care călătorim în coşmarurile Larisei sau prin care sînt punctate anumite carenţe ale realităţii fetei. Cu toate că vorbim de o latură asumată ca atare de către Nicolae Constantin Tănase (aşadar nu pot spune că acest simbolism ţine de un soi de nestîmpăr demonstrativ pe care-l întîlnim în anumite debuturi), ea nu e mai puţin deranjantă. Aceste secvenţe conţin un teribilism cinematografic similar celui afişat de Cristian Nemescu, fără să fie atît de inspirat plasat în poveste precum vedem în California Dreamin'. În afara secvenţei care închide pelicula, în care oraşul Larisei (Constanţa) e cuprins de ape, cu o forţă istovitoare, care transmite ceva din vibraţia capitală a coşmarului, toate clipele în care sîntem în visele Larisei au prea mult sclipici pentru a funcţiona cu acuitatea viselor urîte, obsedante. În aceeaşi notă a prea-evidentului e şi acvariul cu peştişor auriu din biroul directorului şcolii în care învaţă Larisa. Sînt şi cîteva racorduri neinspirate, însă uşor de trecut cu vederea (dat fiind faptul că Lumea e a mea e un film de debut, realizat cu un buget limitat şi fără finanţare din partea CNC) - de exemplu, cînd fuge de acasă, Larisa aleargă o bună bucată de drum, imaginea începe să sacadeze în ritmul inimii şi respiraţiei fetei; totuşi, imediat ce răspunde la telefon, Larisa vorbeşte fără pic de tremur în glas, ca şi cum nu ar fi obosit.
Trio-ul adolescentin de pe ecran stă foarte bine în rol - Ana Maria Guran, Oana Rusu, Ana Vătămanu, ele însele eleve, fără pregătire actoricească înainte să participe la elaborarea acestui film. Muzica şi design-ul sonor al filmului sînt inspirate (iar tensiunea existentă între gîndurile şi acţiunile persoanjului principal şi versurile piesei Toată ţara, interpretată de CRBL şi Ruby, piesă ce revine constant în peisajul audio al peliculei, coboară uşor ironic spre realitate). Lumea e a mea e un film cu de toate (un tot emulat în imaginea semnată de Daniel Kosuth), precum mîncarea fast-food, precum viaţa fast-food condusă de o raţiune senzorială, pentru care paradigma lui Toma Necredinciosul a pierdut îndoiala şi s-a instaurat ca vedere perenă: orice vezi, crezi!