Conceput şi interpretat de Lucie Pohl în New York, solo show-ul în stil stand-up comedy se bazează în mare parte pe copilăria artistei petrecută într-o familie ce îşi desfăşura existenţa între două continente, la începutul unei perioade în care din ce în ce mai multe persoane adoptau un stil de viaţă cosmopolit. Cu rădăcini germane şi evreieşti, Lucie creşte într-o familie de artişti boemi (mama, cântăreaţa de origine română Sanda Weigl, iar tatăl, actorul şi scriitorul german Klaus Pohl). La vârsta de 4 ani devine fascinată de der Fuhrer. Dezrădăcinată de casa natală din Hamburg, se mută la 8 ani cu familia în New York. Ca nepoată a lui Bertolt Brecht, Lucie Pohl tânjeşte după normalitate, deşi se pare că însuşirea de a fi diferită este profund înrădăcinată în destinul ei, iar încercarea de a se debarasa de moştenirea artistică s-ar putea dovedi a fi imposibilă.
Ana Sirghi: De ce ai ales să explorezi identitatea?
Lucie Pohl: De fapt, cred că subiectul m-a ales pe mine şi nu invers.
A.S.: Nu ţi-a fost teamă să spui "Hitler" într-un context comic?
L.P.: Actorul şi scriitorul Peter Ustinov obişnuia să spună: "Comedia este doar o modalitate hazlie de a fi serios." La tot ceea ce fac adaug un strop de umor. Eu aşa văd viaţa şi aşa mă raportez la lume. Şi, în plus, germanii au fost cei care l-au luat pe Hitler în serios pentru prima dată. Să-ţi asumi un risc este instrumentul cel mai puternic pe care un comedian sau un artist îl are. Dacă nu îţi asumi riscuri, nu faci ceea ce trebuie. Imaginaţi-vă că Romeo şi Julieta ar fi spus: "Să uităm de iubirea noastră fiindcă este mult prea riscant!" Ar fi rezultat o piesă de teatru foarte plictisitoare, într-un singur act.
A.S.: Este identitatea un termen desuet în era globalizării?
L.P.: Dimpotrivă. Acum, când lumea este atât de deschisă, oamenii tânjesc după sentimentul apartenenţei mai mult ca niciodată. Cât timp umanitatea va exista, problema identităţii nu va ieşi din uz. Este în natura noastră să încercăm să aflăm cine suntem. Când nu ne vom mai căuta pe noi înşine, vom deveni nişte roboţi. Întrebarea "A fi sau a nu fi?" nu se demodează niciodată.
A.S.: Ai spus într-un interviu că tema spectacolului Hi, Hitler! a plecat de la faptul că nu ştiai cărui loc aparţii cu adevărat. Ce consecinţe au decurs din asta?
L.P.: A fost dificil pentru mine să simt că nu aparţin unui loc anume. Trăim în comunităţi, e firesc să ne dorim să aparţinem uneia. Am crescut într-un mediu fără rădăcini, oarecum sălbatic, alături de oameni care gândeau şi trăiau neconvenţional, iar eu îmi doream să fiu ca toţi ceilalţi. În copilărie, dar şi în jurul vârstei de 20 ani, sufeream fiindcă mă simţeam ca un extraterestru. Se pare că motivul pentru care mă percepeam aşa era ascuns în însuşi faptul de a fi. Mai târziu am înţeles că acesta este punctul meu forte şi nu o slăbiciune. Tot ce avem unic în noi este aur curat.
A.S.: Ai menţionat în câteva interviuri lucrurile pe care le-ai împrumutat din SUA şi din Germania. Ai identificat ceva românesc în tine?
L.P.: Îmi plac mămăliga, înjurăturile în limba română şi... sunt încăpăţânată!
A.S.: Poate teatrul să trezească conştiinţe?
L.P.: Dacă nu eşti prea adormit, da!
A.S.: Ce puncte forte are teatrul contemporan?
L.P.: Din fericire, teatrul ne aminteşte în continuare ce înseamnă să fii om. În zilele noastre, cu internetul şi dependenţa frenetică de telefoanele mobile este mai important ca niciodată să nu uităm asta!
A.S.: Lucie Pohl nu ar juca niciodată...
L.P.: ... skandenberg cu halterofilul Nicu Vlad!
Notă: Bilete se pot cumpăra aici.