Pe o scenă înţesată de cutii care se mişcă, sunt derulate simultan poveştile a trei generaţii aparţinând aceleiaşi familii. Două surori celebrează ziua de naştere a tatălui lor, o nepoată încearcă să refacă o casă abandonată, un soţ şi o soţie îşi împart fotografiile odată ce căsătoria lor a luat sfârşit. Grădina reprezintă o scrisoare de dragoste dedicată amintirilor pe care le colecţionăm, din când în când le recreăm şi pe alocuri le inventăm.
Spectacolul a primit 19 nominalizări la importante premii din Brazilia, iar în 2012, Leonardo Moreira a obţinut Premiul Shell pentru Scenariu, Premiul Asociaţiei Criticilor de Artă din São Paulo pentru Regie şi Premiul Uniunii Teatrale din São Paulo pentru Cea mai Bună Piesă.
Ana Sirghi: De ce eşti interesat să explorezi tema memoriei?
Leonardo Moreira: Mă interesează să explorez memoria ca act creativ, adică modul în care identităţile se definesc sub puterea ficţiunii. În spectacolul Grădina folosim amintirile şi obiectele noastre personale nu doar pentru o simplă expunere, ci şi pentru a crea o stare de divergenţă între realitate şi ficţiune. Cred cu tărie că asta presupune teatrul: realitatea confruntându-se, luptându-se sau amestecându-se cu ficţiunea. De câte ori nu ni s-a întâmplat să ne amintim mai degrabă o anumită imagine şi nu întâmplarea în sine? De câte ori nu ne-am surprins discutând despre amintiri diferite ale aceluiaşi episod? Mi-am dorit să abordez memoria nu doar ca pe un leitmotiv al creaţiei, ci mai ales să produc în mintea spectatorilor o experienţă a memoriei prin repetiţii, fragmente care se reiau de la o scenă la alta, sunete care provin din spaţii diferite şi trezesc amintiri. Spectatorii trebuie să lucreze cu propriile amintiri ca să umple spaţiile lipsă din spectacol.
A.S.: Are grădina o conotaţie specială pentru tine?
L.M.: Totul este personal. Fiecare replică, fiecare obiect provine din poveştile noastre (sau din ceea ce ne amitim din ele). De la un gest care se repetă frecvent - ultima mişcare pe care tatăl meu a făcut-o înainte de a muri - la cele 600 de cutii de carton cu care am repetat prima dată şi care au aparţinut unui cuplu. Divorţaseră şi îşi strânseseră lucrurile personale în cutii.
A.S.: De ce ai ales să împarţi publicul în trei spaţii diferite?
L.M.: Am procedat aşa pentru a avea trei scene în desfăşurare în acelaşi timp şi, din nou, pentru a-i aduce pe spectatori cât mai aproape de experienţa memoriei, care este haotică, atemporală. Astfel, publicul experimentează trei perioade de timp care se întrepătrund. Percepţia lor asupra spectacolului va fi diferită în funcţie de locul pe care şi l-au ales în sală.
A.S.: Ce fel de cadru aţi dorit să creaţi în Grădina?
L.M.: Marisa Bentivegna a semnat scenografia acestui spectacol, iar ea şi-a dorit ca spectatorii să privească poveştile ca-ntr-o ramă. Cutiile de carton sunt o metaforă a rămăşiţelor, a lucrurilor pe care vrem să le păstrăm sau poate să le ascundem. În timpul spectacolului, decorul este în construcţie, lăsând la vedere câteva spaţii goale prin care publicul poate vedea fragmente din trecut sau din viitor.
A.S.: Este teatrul capabil să trezească conştiinţe?
L.M.: Trebuie să cred asta pentru a-mi continua meseria de regizor. Mă întreb zilnic: de ce să faci teatru astăzi? Cred cu tărie că teatrul este un act revoluţionar şi nu-l conectez aici neapărat la ideea de discurs politic sau ideologie. Astăzi, este un act de curaj să împarţi timp şi spaţiu cu nişte străini, stând în întuneric şi ascultând poveşti în linişte. În Brazilia ne confruntăm cu o situaţie politică foarte dificilă - o voce conservatoare a prins curaj (şi asta mă sperie) şi poate că teatrul oferă posibilitatea de a-i asculta pe cei care nu au de multe ori ocazia de a ajunge pe scenă. Oricum, nu cred că trebuie să arătăm cu degetul sau să strigăm împotriva cuiva în faţa audienţei. În schimb, ar trebui să încercăm să creăm structuri complexe care să-i facă să înţeleagă mesajul printre rânduri. Scena nu reprezintă lumea reală. Nici măcar lumea în miniatură, copia ei sau o distorsiune a ei. Lumea este un hiat, o pauză între scenă şi experienţa publicului.
A.S.: Ce puncte forte are teatrul contemporan?
L.M.: Nu pot vorbi despre "contemporaneitate" în teatru fiindcă eu cred că ceea ce defineşte creaţia este diversitate. Dar pot să vorbesc despre ceea ce mă mişcă pe mine: posibilitatea ca, prin artă, să reparăm o realitate, sau măcar să o reproducem într-un mod în care să arătăm cine creează acel act artistic.
Mă sperie faptul că trebuie să producem goluri şi divergenţe pentru a aminti publicului şi actorilor că sunt împreună, într-o experienţă colectivă, împărţind timpul şi spaţiul. Nu cred în ficţiune pură, dar o pot folosi pentru a revela realităţi. Mereu am în minte faptul că e imposibil să reprezinţi ceva. Contează doar încercarea de a reprezenta. Doar pe scenă putem intra în mintea diferită a celuilalt şi înţelege că are o valoare egală cu a noastră. Cred că acesta este scopul cel mai înalt al unei opere de artă.
A.S.: Unii critici spun că Grădina este despre moarte - moartea unui timp sau a relaţiilor interumane. Eşti de acord?
L.M.: Da, este despre timp, prin urmare şi despre moarte.
A.S.: Care sunt amintirile la care ţii cel mai mult?
L.M.: Ei bine, mă gândesc foarte mult la greşelile, îndoielile şi slăbiciunile mele. Şi, ele sunt pe scenă, veţi vedea. Ştiu că dacă le ascund ele tot vor ieşi la lumină. Până la urmă despre asta este vorba: să ne permitem să fim fragili, nu-i aşa?
