Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Be My Cat: A Film for Anne

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un film de autor - Be My Cat: A Film for Anne la Dracula Film Festival, 2015


octombrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Be My Cat: A Film for Anne nu e un film horror bun. Elementele poveştii sunt acolo şi sunt cele clasice: un psihopat abuzat în copilărie şi actual iubitor de pisici, nişte ticuri nervoase, o obsesie erotică, trei fete nebănuitoare, niţel bondage, un pic de sânge şi o tehnică / estetică de filmare (found footage) folosită predominant în filmele de gen. Nu e vorba că e un film horror prost, există o premisă originală, iar tropii genului sunt executaţi în mare parte corect. Pur şi simplu nu e horror, nu sperie. Pe de altă parte, Be My Cat: A Film for Anne nu e nici un film bun. Nu pentru că nu ar fi bun ci pentru că nu prea e film e... ceva. Să începem cu sfârşitul.
 
Adică cu motivaţia juriului competiţiei de lungmetraj din cadrul Dracula Film Festival 2015 care i-a acordat o menţiune specială pentru că "este sinistru, neliniştitor şi dureros de privit".
 
Adrian (protagonistul) e obsedat de Anne (Hathaway) de când a văzut-o în rolul Catwoman din Dark Knight Rises şi vrea ca ea să joace în filmul lui. Pentru a o convinge să vină la Rădăuţi (Adrian, fiind un psihopat, are o zonă de confort foarte restrânsă, la propriu), el decide să filmeze câteva scene din film cu actriţe locale, pentru a-i demonstra lui Anne talentul regizoral şi potenţialul filmului. Adrian Ţofei - regizorul, scenaristul, cameramanul, actorul principal şi, foarte important, PR-ul lui Be My Cat..., deci un autor total - e obsedat (estetic) de filmele found footage şi metoda de actorie Ion Cojar, pe care le-a şi unit într-un manifest (de citit aici http://adriantofei.com/writings/the-found-footage-manifesto/). Pentru acest prim proiect cinematografic, Adrian Ţofei s-a mutat înapoi în Rădăuţi pentru a experimenta circumstanţele vieţii personajului pe care urma să-l joace, pentru a deveni personajul. Adrian şi Adrian (regizorul personaj şi personajul care se vrea regizor), au făcut casting-ul online, au iniţiat campanii de crowdfunding pentru a strânge banii de producţie, şi au închiriat o cameră într-o pensiune din localitate, unde primul va filma Be My Cat..., iar al doilea îşi va tortura actriţele în faţa camerei (arta cere sacrificii). Asta ar fi partea de "sinistru", pe care Ţofei o alimentează constant în interviuri afirmând că pe tot parcursul filmărilor a rămas în personaj şi că protagonistul e cel care a regizat filmul (şi la şi filmat, având în vedere că mare parte din material e filmat din mână).
 
"Dureros de privit" e genul de sintagmă care se ataşează filmelor "so bad they're good", cele "de" şi nu "la" care se râde, filme proaste, dar în niciun caz plictisitoare şi care receptate prin grila estetică potrivită (camp de exemplu) devin filme cult. Şi aici intervine elementul "neliniştitor", pentru că la Be My Cat... umorul involuntar al ambiţiilor regizorale eşuate se amestecă cu comicul extrem de bine găsit al unor situaţii care nu au cum să nu fie gândite în acest scop, până când devine imposibil de diferenţiat între cele două. În prima categorie ar putea intra excesele teatrale pe care Ţofei le imprimă personajului pe care îl joacă. Personajul are câteva momente identice de exaltare în care uită de cameră, lasă capul pe spate şi încearcă genul ăla de râs isteric care ar trebui să ne transporte în universul lui interior cel mai intim, în care inocenţa stupidă se învecinează cu lipsa de repere morale şi potenţialul pentru sadism. Doar că toate astea se întâmplă în timp ce cameramanul Ţofei se filmează în contraplonjeu într-o încadratură perfectă, iar râsul e atât străduit şi de strident încât, nu doar că distruge orice pretenţie de realism, dar face vizibil şi clişeul pe care încearcă să-l emuleze.
 
De cealaltă parte, există momente ca acela în care una din victime, legată şi îmbrăcată în costum de catwoman, se trezeşte de dimineaţă în camera de pensiune şi e ameninţată cu un cuţit de friptură mânjit cu unt. Mai târziu Adrian găseşte "din întâmplare" o pisică moartă pe marginea unui drum din Rădăuţi exact când se pregătea să povestească cum şi-a omorât din greşeală pisica. Şi-apoi există momentele de care nici nu ştii ce să crezi, ca acela în care personajul dansează ridicol pe refrenul melodiei lui preferate ("Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga libertatea noastră.") şi, în acelaşi timp, mai aruncă şi o privire printre perdelele de la cameră pentru a se asigura ca nu vine nimeni.
 
Ceea ce complică lucrurile şi mai mult e că Be My Cat... nu suferă de boala care loveşte invariabil filmele din categoria "so bad, they're good": jocul incredibil de prost al actorilor. În afară de tentativa eşuată de râs nebun, singura problemă cu interpretarea lui Ţofei (care e actor la bază) e că nu reuşeşte să-şi ducă personajul dincolo de sfera lunganului prostovan, în zona în care această combinaţie clasică, putere fizică şi indistincţia dintre bine şi rău, să explodeze violent şi să producă nişte fiori horror autentici (dacă asta şi-a dorit). Lucrurile sunt şi mai clare în ceea ce le priveşte pe cele trei actriţe principale (dublurile lui Anne): Sonia Teodoriu, Florentina Hariton şi Alexandra Stroe sunt bine distribuite şi joacă autentic, nimic din ridicolul situaţiilor nu se reflectă în interpretarea lor. De fapt, singurul moment horror pe care l-am încercat în timpul proiecţiei a fost când Adrian urmează s-o "opereze" pe Flory (Florentina Hariton): m-am gândit cu groază că o să urmeze ceva extrem de penibil, un eşec total la nivel actoricesc. Eram oarecum convins de jocul ei până atunci - şi, oarecum, de capacitatea lui Ţofei ca regizor / actor de a discerne între o interpretare autentică şi una falsă - dar nu mi-am închipuit cum ar putea să scoată la capăt groaza şi durerea fizică când sala se prăpădea de râs pentru că la marginea patului de care era legată, Adrian psihopatul zâmbea tâmp şi legăna în braţe un laptop din care se auzea din nou imnul Pieţei Universităţii, Noi de-aicea nu plecăm. Şi i-a ieşit aproape perfect (mai puţin fuck you-urile, care nu aveau ce să mai caute pentru ca personajul ieşise deja din rolul pe care îl interpreta pentru filmul din film).
 
Trecând peste faptul că produsul artistic şi autorul vin la pachet, există în Be My Cat... un puternic element de performance, în care raportul artistului cu publicul ar putea fi citit dincolo de naraţiune. La acest nivel filmul nu mai e despre un personaj cu o obsesie pentru Anne Hathaway, ci despre un regizor care vrea să facă un film despre un personaj care are o obsesie pentru Anne Hathaway. Filmul în sine devine şi un fel de making off în care regizorul, voit sau nu, ne invită să judecăm tocmai performance-ul lui ca regizor / actor, soluţiile la care s-a gândit. Soluţiile regizorale vin la pachet cu rezultatul ficţional, sforile sunt la vedere, şi aici e o sursă importantă a comicului. La un moment dat protagonistul ţine în mână o sticlă de sirop şi vorbeşte (la cameră, deci lui Anne) despre cum a păcălit-o pe una din actriţe spunându-i că o să folosească sirop amestecat cu vopsea în loc de sânge, dar că, de fapt, are de gând să o taie pe bune ca totul să fie real. Citind altfel scena, Adrian Ţofei ne explică în acelaşi timp cum ne va "păcăli" în scena în care sângele va ţâşni pe pereţi. Din acest punct de vedere am zis că Be My Cat... nu prea e film, sau, în orice caz, e ceva mai mult. Nu ştiu dacă acest nivel metadiegetic e şi asumat (şi în ce măsură), dar în final nici nu prea contează, important e ca Adrian Ţofei să filmeze în continuare: următorul lui proiect se anunţă un SF apocaliptic şi found footage metafizic despre un tânăr idealist care vrea să distrugă lumea.




 Toate articolele despre Be My Cat: A Film for Anne


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Şendrea


Alte articole

 Zilele Filmului Românesc (VI): Primul found footage românesc - Be My Cat: A Film for Anne la TIFF, 2015, Ion Indolean


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer