Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  By the Sea

Celebrităţi în oglindă - By the Sea


Dilema Veche, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Al treilea film regizat de Angelina Jolie e şi primul dintre acestea în care joacă, precum şi primul de după un deceniu - adică de la Mr. & Mrs. Smith (regia Doug Liman, 2005) - în care formează un cuplu cu Brad Pitt, partenerul ei din viaţa reală. Toate acestea constituie un bun punct de plecare pentru speculaţii despre cât din film e ficţiune şi cât e autobiografic, iar campania de promovare a filmului îl ambalează de asemenea ca pe un film indie făcut cu libertate artistică deplină, intim şi delicat, lipsit de orice ornamentaţie narcisistă. Însă indiciile că nu e tocmai aşa încep din trailer, care ar putea fi o reclamă remontată la Chanel No. 5 cu scenografie glam şaptezecistă, şi sunt reconfirmate de filmul propriu-zis iar şi iar. Dacă există vreo modalitate ca starurile care sunt deja cuvinte-cheie pe pagina agenţiilor de ştiri să treacă de imaginea lor publică şi să producă un proiect cu adevărat personal, By the Sea nu o demonstrează nicidecum. E o pastişă vagă şi fără discernământ a cinemaului de artă european al anilor '60-'70 (un pic din L'avventura, un pic din L'année dernière à Marienbad) şi de mai târziu (The Sheltering Sky şi alte mostre de civilitate descusută din genul botezat de criticul Andrew O'Hehir "oameni albi pe vreme caniculară"). Efectul artistic predominant e o specie obosită şi snoabă de ennui, care şi-a făcut apariţia pe ecranul cinematografului cu mult înainte de Pitt şi Jolie şi a devenit un loc comun în audiovizual. Întrebaţi orice student la film - s-a confruntat deja cu stilistica respectivă pe platoul unui film de şcoală.

By the Sea are lucruri care lipsesc din alte filme şi îi favorizează succesul, deşi ele nu ţin decât tangenţial de valoarea artistică. E distribuit de Universal Pictures, astfel încât a ajuns să aibă în primele zile cam tot atâtea încasări precum Carol de Todd Haynes, preferatul criticilor dintre filmele produse în 2015 în Statele Unite. A avut un buget de 10 milioane de dolari (sau 27 milioane de dolari, după alte surse). E filmat în Malta (se petrece pe Coasta de Azur, dar acolo e imposibil de găsit în zilele noastre un colţ de plajă retras) şi îl are ca director de imagine pe Christian Berger, colaboratorul stabil al lui Michael Haneke, a cărui grijă principală aici a fost ca interioarele să fie luminate comparabil de puternic cu exterioarele, cu luminozitate de-malul-mării. Actorii de plan secund sunt toţi mult mai talentaţi decât le-o cer partiturile actuale: în rolul barmanului înţelept, Niels Arestrup; în rolul iubiţilor inocenţi din camera alăturată de hotel, Melvil Poupaud şi Mélanie Laurent - deşi cei doi au 42, respectiv 32 de ani şi poartă o aură de sofisticare în răspăr cu actualul rol pentru oricine e la curent cu arthouse-ul european. Toate resursele astea sunt un sprijin consistent, mai ales pentru ceea ce Jolie Pitt numeşte un film mic şi personal, iar motivele pentru care ar putea veni spectatorii la film sunt mult mai multe decât cele pentru care ar alege să rămână; asemenea răsfăţ nu prea e tipic pentru filmele de festival, care se nasc mai mult sau mai puţin egale în drepturi şi datorii, ci aminteşte tot de Hollywood.

Intriga din By the Sea e un roleplay de cuplu nu foarte complex. Pitt e Roland, un scriitor care a avut cândva succes, iar acum are un blocaj şi exagerează cu alcoolul, dar dragostea pentru soţia lui pare să fi rămas de mai bine de un deceniu neschimbată: împărţind cu ea camera de hotel neîncăpătoare, oricât de brutal şi de frecvent ar fi respins, e afectuos şi răbdător. Vanessa e nevasta lui depresivă, care a fost cândva dansatoare şi pare să fi primit o educaţie aleasă, iar acum se ţine la distanţă de Roland dintr-o angoasă nenumită, dar aspiraţia ei către frumuseţe perfectă pare să fi rămas neschimbată: oricât de răvăşită pe interior ar fi Vanessa de sentimentul eşecului şi de gânduri de suicid, machiajul şi îmbrăcămintea sunt impecabile; nicio dimineaţă nu e atât de neagră încât să nu-şi pună măcar gene false.

În ciuda plasării filmului într-o izolare undeva-departe şi a spleen-ului pietrificator, personajele sunt statutul lor social, alături eventual de faptul că pot vorbi cu localnicii în franceză. Cel mai important în drama lor matrimonială e faptul că au căzut de foarte sus; au fost cândva frumoşi, dar acum au eşuat în trai boem fără chef de viaţă şi în senzualitate fără sex. Relaţia lor dă semne de revigorare abia pe la jumătatea filmului: cei doi încep să spioneze printr-o gaură din perete tânărul cuplu francez din camera învecinată, care a venit la acelaşi hotel să îşi consume luna de miere - şi încă cu o intensitate pe care noţiunea de "tânăr cuplu francez", în acest film deloc ferit de clişee, nu o sugerează pe deplin. Voyeurismul lor complice îi apropie, dar nici speranţa asta nu poate fi cu totul roditoare într-un film atât de grav.

Luând un pic de distanţă faţă de protagonista fragilă şi tarată, vedem că ceea ce face Jolie Pitt pentru By the Sea e (măcar logistic) mai solicitant şi energic. Ca actriţă, joacă rolul pasiv, de femeie a cărei recuperare depinde cu totul de soţ; ca regizoare, e nevoită să ţină sub control tot platoul - inclusiv propria ei prestaţie de vulnerabilitate incontrolabilă. Într-un interviu pentru The Telegraph, povesteşte cum a ajuns să dea instrucţiuni echipei de filmare în timp ce stătea în cadă, pregătind cadrul în care intră soţul ei în baie şi o găseşte acolo zăcând apatică. Trebuie să fi avut multe astfel de treceri spectaculoase de la supraveghere energică la priviri absente, doar că prima parte nu e pe ecran.

Faţă de alte actriţe, Jolie este mai conştientă de imaginea ei publică; s-a împăcat cu ideea că viaţa ei privată nu e privată oricum şi face eforturi ca măcar s-o prezinte cum vrea ea. E într-un punct de cotitură, ca sex-simbol care a împlinit anul acesta 40 de ani şi s-a confruntat cu probleme de sănătate pe care fanteziile masculine nu le au niciodată, dar femeile reale, da. Astfel, devine uşor de recunoscut în Vanessa un fel de portret al lui Dorian Gray în care Jolie Pitt îşi exorcizează demonii, dar tot e un pas înapoi de la a spune lucrurilor pe nume, aşa cum a reuşit să facă în trecut. În By the Sea, arta imită viaţa şi o face prost.




 Toate articolele despre By the Sea


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Irina Trocan


Alte articole

 Anost în formă continuată - By the Sea, Mădălina Pojoga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer