Căsătoriţi în viaţa reală, Angelina Jolie şi Brad Pitt reîntregesc cuplul format şi pe marele ecran odată cu Mr and Mrs Smith. El are o alură de Henry Miller, doar că e un scriitor ratat, cu aspect fizic de Alain Delon şaptezecist. Ea varsă câte-o lacrimă din când în când, are un mers elegant atent studiat şi o atitudine de superioritate, fie că vorbeşte cu vecinul pe balcon, fie că merge la magazin. Scenariul e construit în jurul dramei conjugale. Naturalismul prestaţiei lui intră în contradicţie cu teatralitatea ei - dar, până la urmă, pretenţiozitatea filmului face ca această abordare să fie mai potrivită.
Despre Vanessa şi Roland, cazaţi la un hotel pe Coasta de Azur, aflăm pe parcurs de ce au o relaţie evident răcită. El nu este prezent şi se scuză că trebuie să scrie şi să-şi găsească inspiraţia, iar ea a devenit o fiinţă solitară, care a renunţat la carieră. Singurătatea e reprezentată foarte evident: pierde vremea, în camera de hotel sau la plimbare. Ambii au ajuns într-un punct în care nu mai au interese comune. Asta până când se regăsesc în plăcerea de a se uita printr-o gaură la cuplul care s-a cazat în camera alăturată. Introducând voyeurismul în forma lui cea mai brută, acesta devine puntea de legatură între cei doi; ambii transferă spre propria persoană momentele de plăcere la care asistă. Numai că, se simte faptul că introducerea acestor momente e realizată artificial. Lucrurile nu decurg organic, iar asta face ca toată construcţia din spatele filmului să se simtă.
Cu toate că Angelina Jolie vrea să transpună un subiect serios, neajunsurile apar la modul de reprezentare al acestuia. Mediul cinematografic e folosit în mod superficial, iar referinţele cinematografice excesive sunt prost asimilate. Relaţia de cuplu este construită asemănător cu cea din Le mepris, protagonista e prea à la Brigitte Bardot, dar şatenă, iar chipul inexpresiv şi plimbările solitare sunt prea à la Monica Vitti din L'avventura. Mai mult, un personaj secundar seamănă absolut izbitor cu Jane Birkin din La piscine, pe care îl copiază cu totul: aspect exterior, atitudine etc. Referinţele în cauză par echivalentul incapacităţii lui Jolie de a găsi soluţii estetice proprii. Refugierea ei într-o preamărire tâmpă nu ţine. Iar, asta pentru că nu vine în întâmpinarea referinţelor, nu le comentează, nu jonglează cu acestea, ci le foloseşte ca unică resursă.
La un moment dat, Vanessa urmeşte de pe balcon un pescar întors din larg fără nici un peşte. Ca să nu rateze momentul, Jolie gândeşte o discuţie de cuplu pe tema asta, dar, crezând că e subtilă, cu bătaie mai lungă spre viaţa personajelor. Astfel de accente simbolist-metaforice sunt total gratuite; neverosimilitatea lor vine tocmai din felul prea evident în care sunt construite.
Dacă în Unbroken, regizoarea făcea o simplă adaptare lacrimogenă, aici îşi permite să recurgă la nimic altceva decât un amalgam superficial de referinţe. Jolie confirmă teoria că poţi să vezi şi să citeşti tone, dar, totuşi, să nu rămâi cu nimic.