Dacă, în documentarul Salvador Allende (2004), Guzmán şi-a concentrat eforturile înspre ilustrarea autocenzurii care domină societatea chiliană privitor la lovitura de stat a lui Pinochet, pusă în practică cu ajutorul CIA, iar în Nostalgia de la luz / Nostalgia luminii (2010) s-a concentrat pe deşertul Atacama ca personificare simultană a prizonieratului politic şi a căutărilor ambiţioase ale omului în astrofizică, El botón de nácar / Secretul nasturelui de sidef anunţă o intensificare a tendinţei poetico-metafizice în filmografia lui Guzmán, dar şi o abordare mai complexă a conceptului de exil(at). Punctul din care pleacă Guzmán în explorarea Secretului nasturelui de sidef este reconştientizarea rolului colosal al apei în apariţia şi susţinerea vieţii - este singurul element aflat pe Pământ în toate stările de agregare, cel care acoperă două treimi din suprafaţa planetară, cel care compune mare parte din chimia corpului uman şi cel care leagă Terra de restul Universului; e recipientul tuturor impulsurilor cosmice şi transmiţătorul lor pe Pământ, către toate fiinţele. Cu toate că acestea nu sunt informaţii noi, poeticizarea prin imagini a elementului primordial al vieţii şi crearea unei aure sacre în jurul lui servesc ca introducere pentru Guzmán în explorarea culturii şi a obiceiurilor pierdute ale indigenilor din arhipelagul Tierra de Fuego - cea mai sudică regiune a statului Chile, unde Anzii se scufundă sub apă şi se împart în zeci şi zeci de insule. Cele cinci triburi indigene (Kawésqar, Selk'nam, Yámana, Manek'enk, Aónikenk) care stăpâneau Tierra del Fuego înainte de apariţia coloniştilor îşi bazau întreaga existenţă pe comuniunea intimă cu oceanul, ale cărui reguli şi capricii învăţaseră să le cucerească. Jemmy Button, cel pe care englezul Robert FitzRoy l-a dus la Londra păcălindu-l cu un nasture de sidef, provenea din tribul Yámana. Această poveste sordidă - prin care un colonist şi-a realizat nederanjat experimentul "civilizator" - indică însă doar parţial semnificaţia simbolică a titlului.
Una dintre direcţiile principale ale documentarului lui Guzmán este restituirea, atât cât este posibil, demnităţii unei populaţii care a fost supusă unei represiuni brutale şi la venirea coloniştilor, şi la instalarea lui Pinochet. Adunând puţinii descendenţi direcţi ai triburilor de mai sus şi rugându-i să rememoreze, în faţa camerei, momente dintr-un trecut neîntinat în care locuiau luni întregi în canoe, plutind, Guzmán stabileşte, printre puţinele dăţi în istorie, empatia cu o civilizaţie a cărei identitate era formată pe colaborarea cu infinitele posibilităţi ale oceanului. Integrarea fotografiilor-document ale antropologului Martín Gusinde, conţinând aspecte pierdute ale vieţii triburilor, pe care acesta le-a privit şi le-a captat fără preconcepţii, atestă dimensiunea ireparabilă a dezmembrării acestei culturi. Asumându-şi un rol de restituitor al istoriei şi al demnităţii acestor oameni (deoarece liderii ţării lui încă nu sunt pregătiţi să o facă), Guzmán ţinteşte spre o paralelă nu de puţine ori neflatantă pentru imaginea statului Chile din prezent. Dacă triburile din Patagonia, în simplitatea lor aparentă, cunoşteau în profunzime forţele, structura şi pericolele oceanului şi foloseau cunoştinţele în beneficiul lor, supravieţuind în mijlocul unei învolburări de ape, imaginea desfăşurării unei hărţi enorme a statului Chile reliefează cât de străină este populaţia lui din prezent de imensitatea maritimă care o înconjoară. În centrul acestei şubrezenii şi deconectări de propriul mediu, care caracterizează omul modern - şi în special conaţionalii lui -, Guzmán se plasează pe sine însuşi, admiţând: Eu, care mă simt chilian, nu convieţuiesc cu marea. Oceanul îmi provoacă admiraţie şi, în acelaşi timp, teamă. Observaţia elegiacă a înstrăinării lui, deşi vine în contextul pierderii unui prieten din copilărie, îmbogăţeşte semnificaţia statutului de exilat în cultura chiliană. Pe de o parte, membrii triburilor Patagoniei au devenit exilaţi în propriul teritoriu odată cu apariţia coloniştilor - aşa cum declară Gabriela, una dintre urmaşele tribului Kawésqar, ea nu s-a simţit niciodată parte din naţiunea chiliană, tânjind mereu după plimbarea în canoe printre gheţari; pe de alta, urmaşii acestei marginalizări şi colonizări şi-au indus singuri un statut de exilaţi, refuzând să îşi cunoască îndeaproape patria şi istoria ei sau să considere imensitatea oceanului parte din identitatea lor.
Dincolo de consideraţiile metafizice cu care Guzmán îşi nuanţează eseistica asupra misterului şi memoriei apei, o direcţie de cotitură a documentarului e momentul în care apa devine tărâm comun pentru persecuţia indigenilor şi persecuţia simpatizanţilor şi a miniştrilor lui Allende, ambele petrecute în acelaşi cadru al Insulei Dawson, unde coloniştii au păşit pentru prima oară. Unele cronici, cum ar fi cea a lui Jay Weissberg, susţin că tentativa lui Guzmán de a trasa o legătură între persecuţia indigenilor şi persecuţia simpatizanţilor lui Allende este forţată, însă acest unghi pare să piardă din vedere că acelaşi pact al tăcerii e aşternut asupra ambelor evenimente. Aşa cum, în Nostalgia de la luz / Nostalgia luminii, năzuinţa nobilă a omului înspre cele mai tainice ascunzişuri ale Universului este sabotată de incapacitatea lui de a privi în adâncul deşertului Atacama, unde zac cadavrele bine conservate ale regimului Pinochet, la fel şi în El botón de nácar / Secretul nasturelui de sidef amnezia voluntară a conaţionalilor lui Guzmán reiese ca un fel de autoexil în propria comunitate. Nedeclarat verbal în documentar, acest exil e efectul refuzului unei civilizaţii de a-şi recunoaşte greşelile, ceea ce o opreşte să meargă mai departe. Imaginea insulelor fragmentate din arhipelagul Tierra del Fuego pare să fie o reprezentare a acestui fenomen, aşa cum îl descrie artista Emma Malig în Salvador Allende: Văd exilul (...) ca pe un teritoriu care s-a împărţit în multe insule mici, unde fiecare trăieşte cu peisajele lui, cu amintirile lui. Nu văd exilul ca pe un tărâm imens unde existăm cu toţii. Fără a echivala direct Chile cu acest spaţiu fragmentat în direcţii ireconciliabile, El botón de nácar / Secretul nasturelui de sidef reprezintă o încercare ambiţioasă a lui Guzmán de a explica evoluţia societăţii chiliene prin traumele ei.