Puţin parfum, multă lene, oarecare fantezie - Steaua fără nume

Opera lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, este o piesă de teatru plină de o sensibilitate aparte. Este o piesă mistică, a cărei traiectorie tragică s-a reflectat şi în viaţa reală, departe de scena teatrelor. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Steaua fără nume, o dată izvorâtă din valoarea sa artistică şi a doua oară din pricina unui mister care planează asupra acestei piese de mai bine de şaptezeci de ani. Despre acest mister vom discuta mai încolo pentru că, oricât de tragic şi fascinant, el nu face subiectul principal al acestei cronici.

Având, aşadar, o apreciere cu totul şi cu totul specială pentru capodopera lui Sebastian, m-am dus la spectacolul Steaua fără nume în regia lui Victor Ioan Frunză, cu oarecare teamă. Proiectul este unul extrem de ambiţios, atât pentru că textul lui Sebastian este plin de subtilităţi şi emoţie, cât şi pentru că, distribuţia pentru prima punere în scenă a acestei piese, în 1944, a inclus nume precum Radu Beligan, Nora Piancentini şi Mircea Şeptilici. În acest context, să poţi regiza şi juca piesa lui Sebastian devine o sarcină extrem de dificilă. M-am întâlnit cu spectacolele lui Victor Ioan Frunză la Metropolis, unde am văzut Visul unei nopţi de vară şi A douăsprezecea noapte. Dacă îl poţi reinventa pe Shakespeare şi îi poţi transforma piesele într-un deliciu contemporan, atunci poţi pune în scenă Steaua fără nume cu succes, m-am gândit eu, cu atât mai mult cu cât distribuţia actuală a piesei lui Sebastian include o mare parte din actorii care m-au impresionat în cele două spectacole amintite mai sus.

Aveam aşteptări mari, iar spectacolul semnat de Victor Ioan Frunză nu numai că s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor mele, dar le-a depăşit, aducând un veritabil omagiu piesei lui Sebastian. Miercuri, 9 decembrie 2015, la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu, Steaua fără nume a renăscut şi şi-a reluat locul de drept din constelaţia teatrului românesc. Am asistat la un spectacol regizat meticulos, cu sensibilitate, umor şi inteligenţă, a cărei distribuţie excelentă a dat viaţa personajelor lui Sebastian.

Într-un târg din mijlocul pustietăţii, cu 8.000 de locuitori pentru care principala sursă de divertisment o reprezintă privitul trenurilor în gară, are loc, într-o seară, o întâmplare neobişnuită cu valenţele unui veritabil seism. Trenul accelerat opreşte în gară pentru a da jos un călător fără bilet. Este vorba despre o femeie frumoasă, elegantă, o apariţie cu totul neaşteptată care contrastează profund cu aerul auster şi încremenit al localităţii. Cum femeia refuză să se legitimeze pentru a i se putea face proces verbal, şeful gării este pus într-o dilemă profundă, care este rezolvată de către profesorul Miroiu. Acesta se oferă să o cazeze pentru o noapte pe necunoscută, urmând ca a doua zi, când va primi salariul, să îi cumpere un bilet de tren pentru Bucureşti. Acţiunea întregii piese se desfăşoară pe parcursul acelei nopţi şi în dimineaţa zilei următoare.

Profesorul Miroiu, un intelectual de provincie pasionat de astronomie, închis în turnul său de fildeş, o introduce pe necunoscută în universul său sufletesc, pe atât de bogat în constelaţii şi teorii astronomice, pe cât este de săracă lumea sa materială. Seara petrecută de necunoscută (Mona, după cum vom afla ulterior) în locuinţa profesorului Marin Miroiu are semnificaţia unui ritual mistic de iniţiere într-o lume cosmică, a magiei, stelelor şi trăirilor profunde. Nu întâmplător apariţia Monei coincide cu descoperirea unei noi stele de către profesorul Miroiu, ca un soi de materializare a stelei necunoscute pe Pământ. De fapt, legătura dintre Mona şi stea este una indisolubilă, accentuată de botezul din miez de noapte, în urma căruia profesorul Miroiu decide să îşi numească steaua după frumoasă necunoscută. Întreaga piesă a lui Sebastian este o alegorie, în care fiecare personaj este un simbol, iar ironia ascuţita este prezentă la tot pasul.

Provincia cu 8.000 de locuitori nu există. Este un loc nedefinit în timp şi spaţiu, în care oamenii susţin "eu sunt magazin universal", "eu sunt accelerat" pentru a scoate în evidenţă depersonalizarea lor şi transformarea în simbol. Profesorul Miroiu (Alexandru Pavel) este simbolul pustnicului din turnul de fildeş, ale cărui trăiri interioare nu au absolut nicio legătură cu viaţa sa reală, pe care o trăieşte din inerţie. Şeful gării (Adrian Nicolae) este un simbol al birocraţiei româneşti, greoi, corpolent, jovial, obsedat de regulament şi extaziat de ideea alcătuirii unui proces verbal. Ichim (Andrei Huţuleac), ajutorul său, naiv şi serviabil, este piesa de puzzle care completează această imagine a birocraţiei într-o poezie perfectă, demnă de cinismul caragialesc. Domnişoara Cucu (Luminiţa Erga), profesoara exigentă şi austeră este un simbol al instituţiei de învăţământ, încremenită în practici şi procese anacronice, care a devenit o formă fără fond, eşuând în rolul său primordial. Udrea (Sorin Miron), profesorul de muzică a cărui realizare este aceea de a fi compus o simfonie pentru care îi lipesc instrumentele muzicale, este un simbol al ratării şi, totodată, o demonstraţie a încremenirii acestei provincii în timp, acolo unde nici măcar muzica nu poate exista. Grig (George Costin), iubitul Monei, este orăşeanul bogat, extrem de cinic la adresa provinciei şi locuitorilor săi, dar, totodată, o voce a raţiunii. În fine, Mona (Nicoleta Hâncu), nu este un personaj per se. Ea reprezintă o materializare cosmică, o perturbare a cotidianului şi, în termenii lui Eliade, o hierofanie. Este sacrul care irumpe în profan, lumea îndepărtată în timp şi spaţiu care, pentru o noapte, este adusă în cotidianul vieţii umane.

Ceea ce fac Mihail Sebastian prin text şi Victor Ioan Frunză prin regia spectaculoasă, poetică şi meticuloasă, este construirea unui vis şi materializarea sa în planul unei existenţe în care orice formă de spectaculos este anihilată din faşă. Fidel textului lui Sebastian, dar aducând o notă proprie de melancolie şi, totodată, umor, Victor Ioan Frunză a reuşit să exprime esenţa dulce-amăruie a acestei capodopere. Adrian Nicolae este un şef de gară excelent, jocul său este studiat până în cele mai mici detalii, iar modalitatea plină de umor prin care îl interpretează pe ridicolul şef de gară, dă naştere unui personaj caragialesc. Pe Andrei Huţuleac (ca, de altfel, şi pe majoritatea celorlalţi actori) îl ştiam din rolurile sale în Visul unei nopţi de vară şi A douăsprezecea noapte şi, deşi în Steaua fără nume a avut două roluri micuţe (Ichim, ajutorul şefului de gară şi Pascu, "magazinul universal"), a reuşit să îşi pună amprenta asupra piesei şi să îi confere o notă jucăuşă, de un umor excepţional. Într-o distribuţie alternativă, spectacolul se joacă şi cu el în rolul profesorului Miroiu şi aş fi curioasă să văd cum construieşte acest personaj. Am mai remarcat jocul Luminiţei Erga, al cărei personaj este, poate, cel mai dificil de interpretat. Domnişoara Cucu este ridicolă, austeră şi prototipul fetei bătrâne, asemănătoare cu o Aglae Tulea dar, spre deosebire de personajul din romanul lui Călinescu, ea ascunde un secret: femeia care a fost cândva. Astfel, să joci un personaj caricatural, cu reacţii şi replici exagerate şi să o faci într-un mod în care umanizarea ei subită din actul trei să fie veridică, este extrem de dificil. Dar Luminiţa Erga a reuşit să transgreseze limitele propriului personaj şi să îl transforme într-o demonstraţie de talent şi atenţie la detalii. Întreaga trupă de actori a demonstrat o asumare profundă a rolurilor şi o înţelegere în amănunt a piesei lui Sebastian, care au transformat Steaua fără nume într-un spectacol unic şi încărcat de sensibilitate şi umor.

Şi din punctul de vedere al decorului realizat de Adriana Grand spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză este la înălţime. Familiar, cald, fără prea multe efecte speciale, dar purtând în subtilitatea sa o poezie frumoasă, decorul îşi transportă spectatorii în Ursa Mare, acolo unde profesorul Miroiu şi Mona îşi trăiesc iubirea cosmică. Poţi să priveşti scena şi să nu vrei să îţi părăseşti scaunul în pauză, de teamă că magia s-ar putea destrăma. Este o reprezentaţie spectaculoasă, amuzantă până la isterie şi, în acelaşi timp, de o melancolie sfâşietoare, care vorbeşte cu profunzime despre tărâmuri necunoscute, dar familiare, cumva. Despre întâmplări care ne zguduie universul, dar a căror existenţă are un termen de valabilitate pentru că ele nu se pot întâmpla decât pentru o fracţiune de secundă, chiar dacă urmările lor le vom simţi o viaţă întreagă. Şi, cum "nicio stea nu se abate din drumul ei", există un soi de predestinare de neclintit, care transcende voinţa umană.

Şi, apropo de predestinare, traiectoria mistică a piesei Steaua fără nume şi-a urmat drumul în 1944, atunci când a fost pusă prima dată în scenă, fără, însă, a fi dezvăluit autorul. Legea antisemită de atunci nu îi permitea lui Mihail Sebastian să scrie, ca atare piesele sale nu puteau fi jucate. Povestea punerii în scenă a acestei piese a fost una demnă de filmele poliţiste, presărată cu intrigi, pericol şi necunoscut. Mulţi dintre cei care au participat la punerea în scenă a acestei piese, inclusiv autorul, au avut un destin tragic ulterior, iar misterul morţii lui Mihail Sebastian, la un an după premiera acestei piese, rămâne nerezolvat până în zilele noastre. Speculaţiile sunt multe, dar ele nu îşi au rostul aici. În schimb, nu mă pot abţine să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Mihail Sebastian ar fi apucat să trăiască mai mult şi să scrie mai mult? Pentru că judecând după piesele sale, tind să cred că întregul nostru peisaj cultural ar fi arătat altfel acum. Iar acest lucru se vede şi în spectacolul regizat de Victor Ioan Frunză, gândit să fie un adevărat omagiu adus unui autor genial, despre care se vorbeşte prea puţin şi care nu ar trebui niciodată uitat în ceaţa istoriei.

Vă recomand cu toată căldura acest spectacol, el se mai joacă marţi, 15 decembrie 2015, tot la Centrul Cultural European pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu" (Strada 11 Iunie, nr. 41, Bucureşti) şi, sper eu, că se va mai juca şi în 2016.