Fotoliul din cărţi - Steaua fără nume

Cărţi. Munţi de cărţi. Un pat sprijinit pe cărţi. O viaţă clădită pe cărţi. Viaţa profesorului Miroiu. Omul pe care l-am considerat, în anii cei mulţi care au trecut de la prima întâlnire cu Steaua fără nume, personajul central al piesei lui Mihail Sebastian. Omul naiv, visător şi ratat în care mă regăseam adesea. Omul care, într-un târg neştiut de provincie, imagina o lume negrăit de frumoasă a cărei perfecţiune depindea de o stea calculată cu precizie matematică, dar, vai!, imposibilă.

A fost nevoie de montarea lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (ori poate de maturizarea mea) pentru a înţelege că personajul principal e, în fapt, Mona, steaua ce se abate de la drumul ei pentru o singură noapte. Care drum?

De-o parte, Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică fără rest. De cealaltă, Grig (George Costin, precis, cinic, rece, poate prea rece), bărbat de bani-gata în high-life-ul epocii, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea pentru imaginea propriului ego căruia i se dedică fără rest. La mijloc, pendulând strivită între tentaţia visului şi cea e luxului, Mona (Nicoleta Hâncu, strălucitoare, limpede, caldă) a cărei viaţă e confiscată de pasiunea pentru. Pentru? Ce pasiune are Mona? Are vreo pasiune Mona?

Cine e, de fapt, Mona? De ce anume se lasă ea sedusă în noaptea aceea fără nume, în care imaginaţia neobişnuit de romantică a cuplului Victor Ioan Frunză - Adriana Grand o plasează undeva sus, mult deasupra lumii (şi a scenei), într-un con fierbinte de lumină, alături de un bărbat şi de cuvintele lui? Trăise Mona înainte de noaptea aceea? Urma ea să mai trăiască după noaptea aceea?

Fiică a unei lumi a confortului lejer obţinut, femeia aceasta neobişnuit de frumoasă şi de singură a pus în practică în noaptea magic-fatidică ceea ce, de fapt, prestase dintotdeauna: fuga. Perfect analfabetă în materia propriului sine, Mona se simţea, pesemne, altfel decât cei cu care împărţise, de-a lungul anilor, patul, balurile şi celelalte nimicuri dichisite ale existenţei lipsite de griji, de inimă, de sânge. Abia însă în braţele lui Miroiu, a început să-ş înţeleagă altfel-ul şi a pornit, în fine, spre sine. S-a îndrăgostit? Poate. S-a (re)născut? Cu siguranţă.

Dimineaţa i l-a adus pe Grig şi soluţia imposibilei întoarceri. Ghidat de şeful de gară (Adrian Nicolae, unul dintre cele mai bine jucate şi gândite roluri de comedie ale ultimilor ani, cu precădere într-un prim act hohotitor), bărbatul încearcă şi reuşeşte să îşi re-ia în stăpânire proprietatea cu sex feminin. Împinsă de propriile frici şi de gura lumii (în prim-plan, domnişoara Cucu, o ex-Mona fără măcar de Grig), femeia cedează, abandonează şi pleacă (?). Corabia livrescă a lui Miroiu (formidabilă scenografia claustrofobă a Adrianei Grand, ce permite ca unică soluţie pentru evadare verticala!) e din nou pradă singurătăţii.

Şi totuşi, pleacă cu adevărat Mona? Sau rochia albă, mănuşile negre şi zâmbetul ei se aşază uşor pe fotoliul din cărţi pe care clipele nopţii care a fost l-au născut în cameră cu vedere la stele?

Priviţi cu atenţie, voi, Mone! Zăriţi fotoliul? Nu cumva sunteţi voi, de fapt, acolo?