Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Acasă la tata

Incerta lumină a zorilor - Acasă la tata


Port.ro, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Asemenea Liei Bugnar, şi actorul Mimi Brănescu a descoperit că are harul fabricării cuvintelor, dăruite cu haz celorlalţi. Şi piesele lui au acţiune, personaje şi replici ancorate în real, în imediata vecinătate a spectatorului, însă flerul lui de a decupa din "felia de viaţă" o situaţie cu schimburi de vorbe sincere are mereu efectul scăpărării beţelor de chibrit cu prea mult catran. Frumoase, eficiente, isteţe, dar care te ard atunci când te aştepţi mai puţin.

În cazul de faţă, întâlnirea între toţi realizatori filmului este una fericită. Textul autorului care s-a jucat deja pe scenele bucureştene din 2009 primeşte un bun suport în film. Şi regizorul aflat la debut în lungmetraj, Andrei Cohn, cu studii de artă plastică ca şi Cristi Puiu, ştie cum să pună textul în imagini şi să nu îi lase spectatorului o secundă senzaţia că e ceva teatral. Pitorescul puternic dă chiar senzaţia că suntem doar întâmplător observatori la o întâmplare de pe stradă.

Regizorul aduce forţa imaginii - foarte atentă, foarte îngrijită mereu -, iar aceasta este unul din cei patru piloni ai filmului. Textul, imaginea, actorii aceştia formidabili cu tehnica lor, regizorul tânăr în căutarea unei poveşti banale construite narativ atlfel.

Piesa lui Mimi Brănescu avea acţiunea undeva în Bărăgan, în Lehliu, de unde este el. Regizorul mută povestea puţin mai departe, spre 2 Mai, într-o zonă mai frumoasă, dar la fel de incertă, de prinsă la jumătate între sat şi oraş. Un hibrid.

Încă de la începutul brusc, fără muzică, cu cadrele lungi cu macaralele din port şi distanţa pusă, filmul se recomandă ca orice alt film din Noul Val. Şi, pe parcurs, veţi vedea, are tot instrumentarul curentului. Cadre fixe, camera imobilă în unghi frontal, absenţa voită a muzicii în cadru, nu foarte multe tăieturi câmp-contracâmp şi nici multe prim-planuri, scenele lungi în timp real care par de improvizaţie la faţa locului. Şi, până la finalul-standard, cum se poartă, cu muzica pe generic, tare, stridentă, lipită (acum o manea după muzica lui Beethoven) care să mai pună şi ea în plus câteva accente despre lumea în care trăim (nu neapărat necesare) - o poveste amăruie despre neputinţă şi arsura ratării.

Textul, regizorul nu dau explicaţii. Povestea se află cu greutate, picătură cu picătură, printre tăceri şi cuvinte smulse sau strigăte. Personajele acestea faţetate se rotesc blând pentru ca ochii noştri să surprindă realităţi diferite. Mersul vieţii în detalii dure sau mai meschine, cu dificultăţi depăşite de bine de rău.

Filmul se cheamă Acasă la tata, însă acesta, complet înstrăinat, apare în film doar la început. Doar o discuţie aproape nefirească cu el, la masa cu eterna muşama, afară, în grădină, cu fiul în picioare, gata să plece supărat, să-şi ia câmpii în orice secundă. Acasă la tata, acasă la mama, acasă la Petrică, acasă la Paula, acasă la el. Acasă oriunde şi nicăieri.

Ce urmează este periplul fiului care se întoarce - aflăm voalat - acasă în ziua comemorării morţii mamei, însă nu se fac paşii normali pe care orice om i-ar urma logic, imediat. Deruta eroului este urmărită într-o zi şi-o noapte, timpul cât îi trebuie să înţeleagă ce trebuie să facă mai departe.

Trece din cadru-n cadru, din om în om pentru a încerca să se liniştească, să umple un gol, un semn de întrebare, să afle mai multe despre el, chiar dacă nu asta îl interesează. Şi nu, la Mimi Brănescu nu este loc de nostalgie. Deloc la protagonistul întors acasă. Doar la ceilalţi, cei care au rămas şi au îndurat, cei care tânjesc bovaric.

Nu este Iarba verde de acasă al lui Gulea, nici elegiacul Malvinei Urşianu Trecătoarele iubiri, când personajul îşi caută trecutul. Aici, chiar dacă replicile sunt mai multe, sunt şi ele destul de pudice, de criptice, cu jumătăţi de măsură. Sincere şi, în acelaşi timp, ascunzând fiecare sensul adevărat al acţiunilor.

La birtul din sat, acela lipit de biserică, la fel de important, de central şi de agreat, se refac dezlânatele ţesături ale trecutului comun. Aici Robert (Alexandru Papadopol) într-o bună revenire pe marele ecran), fiul risipitor, îşi reîntâlneşte prietenii. Cel mai bun camarad, din mica copilărie, Petrică, jucat de Andi Vasluianu în foc de artificii de nuanţe şi gesturi (splendidă, de antologie a firescului scena când mănâncă murături). Tot el a jucat rolul şi în piesa de teatru la Act, dar aici, altfel, mai exuberant şi mai concentrat totuşi în filmările de aproape care cenzurează excesul mereu.

Şi tot aici - prima iubire, fata primarului cu care doar a îndrăznit să se ţină de mână, Paula (Ioana Flora n rol dificil - să vedeţi ce tip de tristeţe poate să aducă personajului său, ce stânjeneală, bravo!) - tânără femeie acum, vânzătoare la buticul-bodegă.

Şi tot aici localnici care atârnă pentru trăncăneală şi învingerea timpului. Ca şi profesorul celor trei din şcoală, cel care se minunează printre pahare de câte a reuşit să realizeze elevul său. Dorul depărtărilor (de dincolo de sat în primul rând) îi prăjeşte pe toţi, fiecare cu viermele lui.

Modul gradual cum se spun lucrurile, detaliile care apar când nu te aştepţi în expandarea scenei aduc toate o tristeţe grea. Nu până la lacrimi, căci umorul izbucneşte când şi când, dar grea. Un praf al amărăciunii care se depune încet. Tihna locului, tihna cadrului. Lumina se stinge blând. Apar umbre, clar-obscur. Moment de suspendare. Incert ca şi starea personajelor. Se bea mult, se regretă pe măsură.

Regizorul simte că trebuie să-i scoată în film din amorţeala asta de pe scaune şi îi duce pe coastă, pe plajă. Cadrul este splendid, tamponul perfect între ce a fost şi ce urmează, cel care aduce picul de frumuseţe şi de tristeţe în plus. E frumos, dar nu ai unde să mai fugi mai departe. Nu rămâne decât întoarcerea.

Partea a doua, mai densă şi mai dură, pe măsură ce noaptea ajunge la ore mici şi vinul a dezlegat curajul de a spune lucrurilor pe nume, are loc tot în interior. Petrică insistă să îi ducă pe cei dragi lui la el acasă, la masă, la soţie şi copil. Ştim ce poate Mirela Oprişor. Aici, soţie gata să răbufnească, forţată să stea alături de un soţ iresponsabil, excelentă în fiecare cadru. Tensiunea aici devine una de pe câmpul de luptă. Tonul se schimbă. Rezolvarea este însă foarte cinică cu doi pumni şi un cântecel.

Pentru că fata îl duce şi la ea acasă. A pierdut tot - părinţi, iubit. Şi scena de prezentare a casei este înduioşătoare, are ingenua bucurie a Cabiriei când se lăuda că are şi termometru. Piesa de teatru este mai pudică, filmul mai dur. Scena de aici a reîntâlnirii iubiţilor pe aceeaşi canapea, când unul caută doar puţină tandreţe şi celălalt, beat, doar sex, aşa francă, este cheia nu numai a personajelor, ci şi a stării de fapt. Ratarea nu este doar erotică.

Au trecut ani din 2009 de când piesa se joacă cu succes. Ani de când regizorul se chinuieşte să termine, să monteze optim filmul. Nu e de mirare că a găsit sprijin şi mână întinsă la Cristi Puiu, de la Mandragora lui. Şi nu pentru că doi actori din filmul lui Andrei au fost descoperiţi, lansaţi de el.

Având pregătire, stil, preocupări comune, pe cei doi îi leagă multe. Minimalismul tânărului regizor la început de drum şi căutările lui stilistice nu pot decât să placă casei de producţie. Intuiţia a funcţionat bine. Andrei Cohn trebuia să facă acest film. Ce se va întâmpla cu el mai departe, la festivaluri, asta e altă poveste. Ce trebuie acum este să vedeţi această poveste, această propunere, aceşti actori. Merită toţi.



 Toate articolele despre Acasă la tata


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Teatru-film psihologic-realist, convenţional - Acasă la tata, Andrei Gorzo
 Acasă la noi - Acasă la tata, Mihai Brezeanu
 Cum s-a simţit actriţa Ioana Flora Acasă la tata, Comunicat de presă
 Ioana Flora într-un nou film românesc: Acasă la tata, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer