Filmele populare sunt şi foarte greu de făcut şi au şi mai mare impact asupra audienţei. Rămân în minte mai degrabă unele de serie B-C-D cu scene inovatoare ca stil decât un blockbuster cuminte în vogă. Aşa că un film comercial trebuie aşteptat cu interes.
Filmul de acum, aşa cum îi spune şi titlul, este un basm modern - "A fost odată un băiat şi-o fată...", urban, filmul de mall sau de tv, special pentru sărbători şi bune sentimente.
Tânăra regizoare are intenţii onorabile, bune. Şi-a alcătuit o echipă care ar fi trebuit să fie imbatabilă, să aducă filmul acela tandru, dulce, chiar şi de serie B, de neuitat, de suflet.
Este un film despre iubire cu acţiune iarna, în timpul Crăciunului. Perfect deci. Câte tone de povestioare americane de gen am văzut toţi cu furnici de lacrimi în nas şi fericirea că dragostea e mai puternică decât orice?
Regizoarea Cristina Iacob se orientează spre oraşul de munte Braşov şi îl pune în valoare în cadre mai ceva ca într-un film de prezentare de brand de ţară, de publicitate turistică. Ceea ce nu e rău. Şi plin, plin de muzică tot timpul în cadru.
Operatorul, acelaşi Viorel Sergovici cu claritatea lui calofilă aproape kitsch, cel de la Naşa şi filmul cu Giulia Nahmany Love By Design (multe lucruri / locuri comune şi acum, oraşul, tradiţiile, lentoarea) ne dăruieşte oraşul, ni-l apropie, chiar şi pe străduţele lui mărginaşe, nu numai aerian, pe 13 Decembrie (na, tot de iarnă), Piaţa Mare cu Biserica Neagră. Însă cadrele statice, cu camera leneşă, pe loc, nu se leagă firesc într-un întreg. Nici el, nici regizoarea nu ştiu să ţeasă cursiv o poveste care să nu se rupă des, să adauge cadre tampon de legătură. Doar secvenţele în acoladă - cele mai reuşite - fără replici, pe versurile unor cântece cu voce în engleză, aduc bucuria, fix de videoclip. Mult timp ai chiar impresia că te uiţi la un videoclip de lungmetraj. Frumos, dar nu e film. Simţi că ar fi putut să fie şi un scurtmetraj cu o poantă la final.
Pentru că am pomenit de Naşa, şi acolo aveam doi copii ai străzii (mult prea) isteţi şi un Dragoş Bucur la fel ca aici, o bucată de lemn cu ochi vii.
Să ne înţelegem. Filmul nu e făcut în bucătărie, e scump. Sunt multe locuri de filmare, sunt exterioare şi interioare, ambele cu farmecul lor căutat. Este un film despre oameni săraci cu oameni bogaţi. Dar şi în această scenografie există sărăcie. Singura găselniţă din camera de închiriat a tinerilor îndrăgostiţi - doar un perete tapetat cu partituri muzicale. Se apropie Crăciunul, dar în cadru, în casă, nu există cel mai mărunt semn care să vorbească de bucuria lor comună în perioada aceasta. Un insert nu spune nimic. Sunt două personaje creative, doi artişti de la care ai pretenţii. Care nu se fructifică vizual. Doar în replicile serbede.
Protagonistul, Dragoş Bucur, atât de simpatic, de îndrăgit, interpretează acum un violonist de talent. Este clar că s-a străduit, ca să ne convingă de asta. Probabil că nu destul, probabil că regizoarea s-a grăbit, şi-a dorit mai mult poza şi ralenti-ul decât emoţia. Dar e ok, intri în convenţie, accepţi. Şi apoi, ca să punem punctul pe i, bietul actor cred că va intra la nominalizări singur la Premiile Gopo ca posesor al celei mai nefericite peruci din cinema-ul nostru. Până şi Nicolas Cage, când are plete care-i curg râu pe umeri, până şi Ilarion Ciobanu când e comisar sub acoperire în postură de călugăr la Nicolaescu au arătat mai bine, mai credibili. Nefericită, într-adevăr, alegerea aici, o frână. Îl salvează - nu mereu - naturaleţea şi firea bună nativă a actorului, ca să depăşească ridicolul din unele scene şi situaţii.
Filmul o are ca atu şi pe Doina Levintza, iar costumele ei scânteiază puternic, furând scena. Un mantou negru de prinţesă fashionistă de provincie cu mănuşi roşii de piele asortate, un mantou cu tăietură sofisticată, verde, împlinit de mănuşi mov, o splendoare în scena scurtă, dar care pare din alt film, pulovere fine de sub care se ivesc detalii delicate, romantice de bluze şi cămăşi, costume bărbăteşti impecabile. Este un plus pentru genul acesta de film, dar nu de ajuns. Sincer, mi-aş fi dorit să fie mai puţin căutate - auch mama regizorului de film şi proprietara Gabrielei Popescu -, nu conta dacă doar în blugi şi bocanci, dar mai volubili, mai puţin crispaţi, mai credibili.
Există un film mic nou românesc care poate să fie exmplu cum să filmezi un exterior de oraş cu plăcere, un interior mobilat cu gust, cum să joci şi să placi în fiecare secundă. Vedeţi scurtmetrajul Bucureşti, te iubesc! (click aici pentru el), povestea de dragoste de acolo este proaspătă, de început, vie cu adevărat. Aici este o carte desenată de poveşti cu bule deasupra capului cu replici din topor, doar o schemă, o idee inabil dezvoltată.
Dar distribuţia e bună, plină de nume. Aştepţi foarte multe de la ea. Replicile sunt scânduri cu care te mai izbeşte uneori câte un personaj de te lasă perplex, de un umor involuntar. Ce păcat.
Raluca Aprodu, cu faţa ei minunată, cu trupul perfect, alura pe care o iubeşte atât camera, are sclipirile ei, când reuşeşte să treacă ecranul, să placă şi ca personaj. Fie el chiar şi aşa de schematic. O creditezi mereu, pentru că povestea ei este realistă, modernă, o vezi peste tot. Accepţi chiar şi ciupirile din atâtea filme, scena frumoasă cu probarea rochiilor, care dă bine mereu. Şi bravo pentru curaj pentru scena de la filmul în film.
Este o poveste de dragoste, dar una foarte pudică, chiar dacă este pigmentată cu câteva detalii de piele sau personaje mai pitoreşti (Mimi Brănescu cu freza aiurea şi el, dar cu priviri lubrice, foarte amuzant, iar Mirela Oprişor, mereu ştachetă foarte sus, fură filmul doar din două scene, ce naturaleţe, ce fel de a rosti replica, foarte bine în film).
Vlad Zamfirescu, aici ca iubit tânjind în umbră, cu economie de mijloace, dar cu un personaj la fel de plat ca toţi, ce bine e la prim-plan, cu ochii lui frumoşi.
Gabriela Popescu, pentru a cărei revenire în film mă bucur mult, efervescentă cum e, reuşeşte cu un singur râs final - "Sacâz!" să-şi salveze personajul încărcat inutil. Ştiu că ei şi numai ei i se datorează scânteia momentului.
Şi apoi Alexandru Darie, regizor şi director de teatru, pe care îl iubim şi îl respectăm, aici la debut în film, cu tăietura lui bridată de ochi frumoşi, îşi recapătă suflul şi naturaleţea abia spre sfârşit, iar scenele de la restaurant şi cea din maşină - când în sfârşit prim-planurile plac şi replicile sună firesc - sunt cadre de film franţuzesc. Păcat de rest.
Când te aştepţi mai puţin, regizoarea bagă şi o poveste socială, liricoidă şi ea, de umplutură, dar, la o adică un plus pentru faţetele iubirii, pentru gânduri bune de sărbători, o radiografie rapidă a unei realităţi. Mai mult decât simplă culoare locală. O accepţi ca atare. O să vedeţi, o să vă placă şi câinele.
Toate filmele realizate de MediaPro au fost slăbuţe, dar au avut succes de casă. Nu mă îndoiesc de acesta că va urma fix acelaşi tipar. Momentul lansării este foarte propice. Uşurel, simpluţ şi schematic, are însă nadele lui pentru un public al său.