Steve Jobs e scris de Aaron Sorkin (Charlie Wilson's War; The Social Network; The Newsroom) după tiparul Birdman de dramaturgie: urmăreşte protagonistul plimbându-se în culise înainte de contactul cu publicul, în timp ce colegii, subalternii şi apropiaţii îl prind din urmă să-i spună ce ar trebui să facă, ce n-a făcut sau ce îi arde sufletul să îi spună în acel moment total nepotrivit. Primul din cele trei momente între care sare filmul e lansarea Macintosh, în 1984. O fostă iubită, Chrisann (Katherine Waterston cu alură hippie), vrea ca Jobs să o recunoască pe fetiţa ei, Lisa, ca fiind şi a lui, în timp ce el îşi neagă paternitatea - ba chiar a avut delicateţea să declare într-un interviu dat revistei Time că 28% din bărbaţii din Statele Unite ar fi putut să o conceapă pe Lisa. Andy Hertzfeld (Michael Stuhlbarg), un coleg după toate semnele serios care a avut ghinionul ca Macintosh-ul să aibă un glitch în partea proiectată de el, încearcă (degeaba) să-l convingă pe Jobs că e OK să meargă înainte cu lansarea şi dacă Macintosh-ul nu spune "Bună", cum ar trebui. Asistenta de origine poloneză a lui Jobs, Joanna (Kate Winslet care pare că o joacă pe Meryl Streep), încearcă cu tot calmul, cu toată diplomaţia şi argumentarea insistentă să îl înduplece pe Jobs să nu fie mai măgar decât îi permite contextul. Şeful lui, John Sculley (Jeff Daniels), alternează încurajările paterne cu o tendinţă destul de agresivă de a-l psihanaliza. Aceiaşi jucători se reunesc în următoarele două momente din film, lansarea ratată a modelului NeXT, din 1988, şi lansarea iMac-ului cu carcasă transparentă, în 1998. Comportamentul lui Jobs faţă de ei arată cât (nu) şi-a dezvoltat personalitatea de-a lungul acestor ani şi cum a evoluat firma Apple. Filmul fiind atât de grăbit şi cu o reţea de personaje atât de extinsă, jumătate din poveste o spun schimbările de suprafaţă: Lisa (Makenzie Moss / Ripley Sobo / Perla Haney-Jardine) creşte, Wozniak se tunde, Chrisann arată cam la fel (şi acest fapt e sugestiv); Joanna e tot mai aranjată şi bine îmbrăcată şi, pe scurt, seamănă tot mai mult cu Kate Winslet; Jobs se îmbracă într-un pulover negru mulat şi renunţă la sacou (şi astfel revoluţionează imaginea CEO-ului).
Biopic-ul lui Boyle şi Sorkin nu este unul convenţional, plictisitor-sintetic şi cu cronologie vastă, dar nici nu era nevoie de aşa ceva: la mai puţin de patru ani de la moartea lui Jobs, e deja protagonistul unui alt film de ficţiune (Jobs, r. Joshua Michael Stern, 2013, cu Ashton Kutcher în rolul principal) şi al unui documentar (Steve Jobs: The Man in the Machine, r. Alex Gibney, 2015). Steve Jobs respectă regula de bază a filmului biografic, în care toţi cei din jurul personajului eponim sunt supporting players, dar pune la îndoială presupunerea că această ierarhie dramaturgică e şi una morală, că un antreprenor ambiţios poate - şi trebuie - să-i calce pe alţii în picioare ca să ajungă la vârf. E cu totul altă problemă, însă, dacă reiese ceva interesant din chestionarea acestui mit al geniului inuman, mai ales că Jobs era, în ciuda comparaţiei auto-flatante cu Da Vinci, un vânzător de produse. În esenţă, prea puţin contează dacă e sufletist. Haloul mitic al lui Jobs vine din convingerea că el a creat într-adevăr o piaţă pentru produsele IT mai intuitive, prietenoase şi sofisticate ale căror nume începe cu "eu", în loc să fie doar omul potrivit la locul potrivit şi să-şi aproprieze cu neruşinare tehnologii dezvoltate de alţii; lipsa de recunoştinţă faţă de Wozniak reprezentată în film e o variantă soft a acuzaţiilor de furt intelectual din viaţa reală. Deşi lui Sorkin îi iese mai bine echilibrul între lumea virtuală (tehnologia) şi lumea reală (nucleul de inventatori, instituţiile, societatea) în The Social Network, aici, prezenţa lui Jobs şi a sateliţilor lui lasă tot restul peisajului în eclipsă. Consumatorii produselor Apple sunt întotdeauna redaţi colectiv, ca publicul tânăr care participă la lansări şi aşteaptă prezentarea cu entuziasmul de dinaintea unui concert.
Altfel, filmul e entertainment inteligent cu actori talentaţi şi fiecare din ei merită un premiu că poate rosti replicile lui Sorkin la debitul necesar şi cu fluctuaţii. Danny Boyle găseşte metode să menţină filmul coerent (în cele câteva flashback-uri şi suprapuneri temporale din cronologia altfel liniară) şi dinamic vizual - în cel puţin o secvenţă, chiar înaintea lansării NeXT, renunţă cu totul la mizanscena realistă. Scenografia e mai degrabă pragmatic decât creativ folosită: întorcându-ne în timp douăzeci de ani, holurile şi hainele de gală arată cam la fel ca azi, dar PC-ul arată ca o piesă de muzeu. Aflându-se într-o încurcătură similară pentru Computer Chess (2013), plasat în 1980, regizorul Andrew Bujalski a ales să-şi facă povestea să pară cât mai "de epocă" cu totul: filmul lui e în alb-negru spălăcit, iar jucătorii de şah virtual sunt îmbrăcaţi şi aranjaţi într-un stil desuet. Însă, dacă Boyle ar fi făcut la fel, atunci Steve Jobs ar fi devenit un film despre schimbare tehnologică, n-ar mai fi fost despre ego-ul lui Jobs.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.