O legendă - Steve Jobs

Neaşteptate sunt cele doar trei momente (din viaţa lui Jobs) la care Danny Boyle alege să se oprească. Într-o manieră dramatizată, lecţie de scenografie, cinematografie şi montaj, proiectul demarează în trombă, menţinându-şi alerteţea până la final. Asta în ciuda unui spaţiu restrâns (doar nişte culise), dovadă că ritmul unui film stă în ştiinţa de a acţiona butoanele care trebuie, nu în explozivitatea faptelor prezentate. Partea aceasta tehnică este potenţată de prestaţia efectiv electrizantă a lui Michael Fassbender. Pe parcurs, el îşi schimbă înfăţişarea, postura şi abordarea, dar nu şi natura.

Pentru a ieşi de sub bagheta de tristă amintire a Jobs-ului, fiasco total, din 2013, cu un Aston Kutcher complet fără vervă şi un regizor Joshua Stern lipsit de fantezie şi îndrăzneală, Boyle nu mizează pe o naraţiune clasică, tip biopic. Ci, optează, aşadar, către culisele a trei lansări importante de produse: Macintoshul din 1984, computerul NeXT din 1988 şi iMac-ul din 1998. Or, aici e câştigul acestui Steve Jobs, care intră astfel cu adevărat în intimitatea fostului CEO de la Apple şi nu se sinchiseşte de boala, bătrâneţea şi aspectele umane ale lui, ci îi conferă statutul de legendă, mitizându-i însuşirile cele mai de preţ: tupeul, vizionarismul şi aroganţa.

Dacă i se poate reproşa ceva acestui demers, sunt cele câteva flashback-uri şi montările tip ştire de jurnal, prezente dintr-o necesitate de fapt nenecesară, dacă îmi este permis jocul de cuvinte: vin să lămurească unele acţiuni şi să ofere date concrete, dar acestea sunt oricum dezvăluite indirect în momentele derulate în timp real. Devine puţin supărătoare această neîncredere că publicul ar putea face singur conexiuni.

Numai că auto-ironia cu care operează Boyle, mărunţişuri precum meta-remarca dinspre final, cum că "tocmai în preajma acestor lansări toată lumea înnebuneşte", credibilizează filmul. La fel, şi granulaţia imaginii, care se îmbunătăţeşte pe parcurs, devenind tot mai HD, e dovada atenţiei pentru nişte detalii care atrag. Privind spre elementele de scenografie, se modifică frizuri, amenajări interioare ş.a. Singura constantă rămâne specificitatea fiecărui personaj, pentru că, nu-i aşa, "lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!" Iar, ritmul hiper-alert reuşeşte să indice, înăuntrul unei arte totuşi condensate ca timp, modificările care au atins lumea lui Jobs, precum şi frenezia în care a trăit şi a muncit. Or, tocmai prin aceste alegeri, întreg proiectul reuşeşte să se sustragă clişeului şi capcanei unei biografii liniare, ajungând să fie mai mult decât o privire de ansamblu asupra cadenţei unei zile de lucru în, pe atunci, proaspăta industrie a informaticii.