Mulţi au stat cu sufletul la gură. Lucas nu mai este aici implicat, iar Casa Disney a preluat ştafeta. Noul regizor, J.J. Abrams, ştie însă cum să aducă ceva proaspăt, antrenant şi să aibă de toate pentru toţi în cadru şi poveste. Omagiul perfect. Arătase deja în Super 8 că poate să realizeze unul pentru Spielberg, atunci de ce nu şi pentru Lucas? Scene puternice aşadar, din plin.
Încă de la genericul de început, cu scrisul legendar ce urcă pe ecran, cu muzica plină de energie arhicunoscută, plus filmarea în prim-plan a machetelor de nave de luptă, ţi se arată clar că nu lipseşte nimic. Este o preluare, o îmbunătăţire, o aducere la zi, nu o lipsă.
Machetele de nave, acum în 3D digital, meticulos migălite la fiecare infim detaliu, armele şi mai sofisticate, cu multe modele ce ne ţin pe toţi atenţi ca pe copilaşi în magazinul cu dulciuri, cadrele generoase cu toate formele de relief şi climă - deşert, păduri mustind de verde, ocean şi câmpuri îngheţate - sunt filmate cât mai clar, mai larg, grafic şi plastic cu putinţă. Muzica, şi ea cu accente noi, mai lirică şi mai puţin în pompoasă linie de marş, sprijină şi ea bine acţiunea.
Regizorul apelează la scenaristul Lawrence Kasdan, cel căruia i se datorează cel mai bun film din serie, Star Wars: Episode V - The Empire Strikes Back, iar tandemul lor nu are ruperi de ritm sau burţi. Replicile curg natural, plac.
Însă, mai înainte de orice altceva - de personajele noi, de locuri noi în acţiune, de povestea originală, de efectele la zi şi o abordare rasială diversă - şi frumoasă - politically correct, filmul de faţă te surprinde şi te cucereşte prin umor. Replicile comice te iau pe nepregătite şi detensionează câte o scenă de urmărire cu acţiune 100%.
Cumva regizorul a ştiut să strângă aici rezolvări şi situaţii din toate filmele seriei, ba chiar şi din tot ce au avut mai bun ultimii ani (inclusiv LOTR, Hellboy, Thanos din universul Marvel). Tensiunea se face simţită încă de la început, iar acţiunea debordantă cu sufletul la gură va continua pe parcursul celor câtorva ore de proiecţie. Scenarist şi regizor ştiu să monteze bine piesele de puzzle, să păstreze suspansul cât şi unde trebuie, fără explicaţii mură în gură, să păstreze linia iniţială şi taberele celor buni şi celor răi în reuşit montaj paralel. Acum se aduc în cadru roboţi din seria veche, iar explicaţiile, succint dramatice, cu ele părăsite, în ruine, foarte bine gândite. Un adaos reuşit.
Sunt şi aici maeştri şi ucenici, personaje verzi la început de drum şi înţelepţi care ştiu mersul lucrurilor în univers. Nu mai apar maeştri Jedi în cadru, dar prezenţa lui Max von Sydow nu poate să fie decât de partea pozitivă a Forţei. Maestrul mititel Yoda este înlocuit aici cu o foarte bătrână doamnă din Rezistenţă, cu faţă simpatică de ridată broască ţestoasă, unul din noile chipuri asiatice din film. Sunt destule trimiteri la universul anime. Mix-ul nu e rău, aduce diversitate, credibilitate în plus. Toţi răii au măşti, ceilalţi buni, la vedere.
Toţi avem momente sau scene preferate, replici care ne plac. De exemplu, acum celebrul bar ticsit cu tot felul de specimene şi tipologii şi rase este umplut, completat, mărit, cu haz, cu detalii. Cei care s-au jucat deja Galactic Spy pe site-ul Disney ştiu cu câte personaje-capcană, câte trucuri conţin locaţiile. Acum, exact ca în joc, apar personaje, măşti, chipuri noi, roboţi altfel gândiţi, toţi cu îngrijite detalii.
Au trecut zeci de ani peste filmele originale, peste actorii de atunci. Marea găselniţă aşteptată de toţi este apariţia lor în cadru, salutată ca la teatru, cu aplauze instant. Han Solo, Prinţesa Leia cu părul ei împletit, Luke Skywalker. Şi apoi Chewbacca, R2D2, C-3PO. Chipurile celor trei eroi umani, cu ridurile lor plac mai mult ca oricine. Îi accepţi în convenţie ca vechi şi dragi prieteni, cu uşurinţă, nu cu strângere de inimă. Replicile au grijă să fie destul de amuzante ca să te facă să treci peste asta. Sau lirice chiar, emoţionante.
Şi acum sunt doi tineri care se vor lupta separat şi împreună şi fiecare are parte de inovările lui în personaj. Doi actori tineri care ştiu cum să te convingă, cum să te cucerească, să umple cadrul. Ea, englezoaica Daisy Ridley, un nume şi chip de care o să mai auzim. Iar el, John Boyega, cu chipul lui de Denzel Washington tânăr, devenit personaj principal într-un film de proporţii, de salutat. Şi un droid nou ajutător, aşa cum R2D2 a fost pentru Obi-Wan şi Luke. Acest BB-8, aşa rotunjor şi, mai ales, onomatopeic vorbăreţ, este petul drăgălaş tipic filmelor Disney, personajul pentru toată familia. Clar, vă veţi dori o jucărioară aşa.
Sunt lucruri vechi şi multe noi. Este droidul, acum mult mai mobil, mai comic, mai activ. Sunt armele laser la care Sith poate acum să "îngheţe" raza în aer, cu sabia roşie în cruce medievală cu mâner, nu numai tubular colorată ca la Jedi din trecut. Stilul, de altfel, este şi el amestecat. Şi cel al costumelor şi al scenografiilor diferitelor locuri de filmare. Cel futurist, modern şi minimalist se combină cu cel medieval sau asiatic, notele nazi se păstrează şi aici la uniformele, la tunicile Imperiului, chiar dacă se umblă la texturi, acum mai puţină stofă, un luciu nou. Generalii tineri ai Imperiului, ca şi luptătorii din Rezistenţă, sunt mai bătăioşi, mai curajoşi acum să răspundă, să-şi înfrunte adversarul, partenerul de discuţie. Asta e un plus, face filmul mai viu, mai veridic, cu un suflu nou, modern. Care scoate povestea din tiparul ei mitic.
Filmul este lung, dar nu simţi cum se scurge timpul. Acţiunea nu doar lipită, ci bine legată. Ai vrea să nu se mai termine. Poate că spre final asta a şi vrut regizorul, care pare că nu se îndură să încheie.
Acesta nu este sfârşitul. Este doar un început. Mai sunt foarte multe lucruri de spus, de arătat. Puterea Forţei se simte în jur.