Vreau să dedic a doua parte a clasamentului de sfârşit de an 2015 (vezi prima parte aici - nota LiterNet) câtorva filme pe care le-am descoperit în festivaluri şi care n-au ajuns să fie distribuite în România. Cu alte cuvinte, cele pe care le enumăr aici au rulat în România, în cel mai bun caz, o dată-de două ori într-un festival într-o proiecţie, la Les Films de Cannes à Bucarest, 2015 sau Bucharest IFF, 2015. A fost destul de greu să mă limitez la cinci titluri, pentru că numărul filmelor interesante (tematic, ca structură narativă sau concept vizual, ca tehnici prin care au fost realizate) e mult mai mare în festivaluri, unde e de la sine înţeles că spectatorii caută ceva inedit sau provocator, decât între cele care rulează în săli şi de cele mai multe ori sunt gândite ca distracţii pentru spectatori ocazionali. Ordinea enumerării, ca să nu fiu nevoită să fac ierarhii, e după data premierei (în festivalurile de la Veneţia, Berlin şi Cannes). Într-un fel de compromis cu ideea de importanţă globală, am ocolit filmele care sunt total dependente de apetitul spectatorilor pentru experiment formal - Videofilia (y otros síndromes virales), de exemplu -, chiar dacă asta nu le face în niciun fel mai puţin valoroase artistic. Am ocolit, de asemenea, filmele care sunt mai greu de apreciat în afara contextului realizării lor (geografic - filmul polonez Ziarno prawdy / A Grain of Truth -, al genului de film - It Follows) sau plăcerile de natură auteur-istă - filme semi-interesante ale unor regizori care sunt mult mai interesanţi în alte filme, dar care pot să nu pară cine ştie ce pentru cei care nu le sunt fani. 2015 e un an în care am văzut foarte multe filme recent lansate şi orice clasament lasă inevitabil pe dinafară multe descoperiri de care m-am bucurat. Top 5-ul de mai jos este, aşadar, o variantă din cele măcar zece top 5-uri pe care le-aş fi putut face cu filme de festival şi, sper, una destul de uşor de înţeles şi împărtăşit. Fiecare film poate fi apreciat atât de cinefili full-time, cât şi de spectatori care s-ar aventura să descopere cum altfel poate fi făcut un film şi de ce.
The Look of Silence (r. Joshua Oppenheimer) - continuarea documentarului anterior al lui Oppenheimer, The Act of Killing, despre torţionarii legitimaţi de statul indonezian să-i pedepsească pe comunişti (adevăraţi sau presupuşi). Aici, protagonistul e un oftalmolog, Adi, fratele uneia dintre victimele nerăzbunate ale regimului, care îi înfruntă unul câte unul pe opresori. Vinovăţia lor, cu care nu au fost niciodată confruntaţi pentru că nu a existat nici până acum schimbare de regim, iese încet la suprafaţă. Până la momentul realizării documentarului, Adi şi foştii torţionari erau vecini în sat şi locuiau în pace; chiar după ce sunt luaţi la întrebări despre rolul lor în moartea fratelui lui Adi, se eschivează că nu vor "să discute politică". Dincolo de importanţa morală a filmului, care dezgroapă crime ce nu trebuie uitate - însă riscă să fie -, The Look of Silence a necesitat foarte mult curaj să fie făcut: torţionarii au devenit nişte bătrânei, dar puterea politică e tot de partea lor; victima îşi confruntă călăii dintr-o poziţie de slăbiciune.
El Club (r. Pablo Larraín) - Într-o casă pe malul mării s-a retras un grup de preoţi, împreună cu o femeie de vârstă mijlocie - fostă călugăriţă - care are grijă de ei. Motivul exilului lor nu e clar, până când apare în faţa curţii un tânăr care urlă cât îl ţin plămânii - spre consternarea tuturor celor dinăuntrul casei - despre cum a fost molestat, când era copil, de unul dintre preoţi. El Club e un film în culori reci şi adesea în prim-planuri difuze, structurat după o anchetă - a părintelui Garcia, dintr-o generaţie mai tânără şi format să creadă că nimic nu e mai sfânt decât dreptatea. Larraín nu mizează pe efectul de şoc al abuzurilor care ies la suprafaţă; e şocant, în primul rând, că au stat atâta timp ascunse.
Saul fia / Fiul lui Saul (r. László Nemes) - Printre deţinuţii lagărului nazist de concentrare, Saul e între aceia - deloc privilegiaţi - care sunt şi un fel de muncitori în lagăr. Când aşterne pe o targă trupul gol al unui băiat, intră într-o stare de agitaţie neaşteptată şi îi roagă pe alţi deţinuţi / muncitori să-l ajute - caută un rabin pentru înmormântarea fiului lui. Filmul lui Nemes îl urmăreşte de aproape pe Saul - în afara chipului şi cuvintelor lui, tot ce se vede şi se aude e difuz. Un antidot la filmele despre Holocaust în care experienţa evenimentului e una singură, clară şi impersonală, şi tot răul aştepta doar o comandă să se oprească.
As Mil e Uma Noites / Arabian Nights / O mie şi una de nopţi (r. Miguel Gomes) - O trilogie de lungmetraje despre măsurile de austeritate post-criză din Portugalia, deghizate ca o serie de relatări ale Şeherezadei. Limitele ficţiunii sunt extinse în toate felurile - cu anacronisme, secvenţe de basm, pasaje de documentar şi interviuri (aparent autentice), distribuirea aceloraşi actori în mai multe roluri. Gomes demonstrează că frivole sunt convenţiile ficţiunii, nu încălcarea lor.
Carol (r. Todd Haynes) - Adaptarea unui roman scris de Patricia Highsmith sub pseudonim, Carol e o poveste de dragoste între două femei care are câteva ecouri - în intensitatea pasiunii şi discreţie - de complicitate la crimă. Reprezentând cât mai în detaliu emoţiile lor şi lăsând puţin loc pentru lumea din jur, filmul nu prezintă epoca anilor '50 ca pe o epocă evident înapoiată - care, prin contrast, să ne facă să ne simţim că suntem mai luminaţi în secolul XXI. Pe de altă parte, Carol şi iubita ei sunt femei ale vremii lor, având exact atâta libertate să-şi urmeze sentimentele cât li se oferă.
Irina Trocan e critic de film şi coordonează site-ul de cultură şi media Acoperişul de Sticlă.