În 1967 Agnès Varda avea deja la activ câteva filme de lungmetraj printre care şi Cléo de 5 à 7. A ajuns în California datorită succesului surprinzător înregistrat de filmele soţului ei, regizorul Jacques Demy. După Les parapluies de Cherbourg şi Les demoiselles de Rochefort. Columbia Pictures s-a decis să bage o căruţă de bani într-o melodramă cu Anouk Aimée şi Gary Lockwood. Prilej pentru Agnès Varda să demareze perioada californiană compusă din 5 filme: Oncle Yanco - 1967, Black Panthers - 1968, Lions Love (... and Lies) - 1969, Mur Murs - 1980 şi Documenteur - 1981.
Unchiul Yanco este pictorul Jean Varda, un bătrânel solid, cu o chelie generoasă, mustaţă, cu o privire hotărâtă şi pătrunzătoare, figură pitorească a zonei, prieten cu Henry Miller şi Anais Nin, nimeni altul decât cel care l-a convins pe Henry Miller să se mute în zona Big Sur, promovată printre alţii şi de Clint Eastwood în debutul său regizoral Play Misty For Me - 1971, filmat în Carmel-by-the-Sea şi la festivalul de jazz de la Monterey. Relaţia lor de rudenie este mai mult decât discutabilă. În afară de nume probabil că nu-i leagă nimic altceva. Poate doar imaginaţia. Jean Varda este o persoană care consideră că se trage din basileul Vasile II Bulgaroctonul aşa încât nu-i este greu să găsească o relaţie de rudenie cu o brunetă tinerică şi simpatică numită tot Varda. Unchiul a plecat din Smyrna înainte de masacrarea grecilor şi armenilor din 1922 cu ocazia recuceririi oraşului de către turci. O vreme a pictat academic prin Atena. Ajuns la Paris, a trecut în tabăra avangardei pe care nu a mai părăsit-o niciodată. S-a apucat de colaje. A plecat la New York şi în cele din urmă a ajuns în suburbia acvatică din Sausalito, loc de refugiu pentru artişti şi hipioţi, cu toţii împotrivindu-se capitalismului, sistemului şi războiului din Vietnam. Nici nu se putea ceva mai potrivit pentru Agnès Varda care era de stânga încă dinainte să fie afiliată Noului Val Francez pe filiera Rive Gauche împreună cu Chris Marker, Alain Resnais, Marguerite Duras, Alain Robbe-Grillet, Jean Cayrol, Henri Colpi şi alţii. Tot ce ai de făcut, dacă te opui sistemului, este să-ţi cumperi o barcă în Sausalito, sau un ponton, câteva găini şi o capră. Dacă ai o pensie de la stat bănuiesc că e şi mai bine. Iar dacă vinzi ceva colaje unor capitalişti împuţiţi este perfect. Desigur nici banii de la Columbia Pictures nu-s chiar de lepădat. Pe măsură ce găluştile emise de sistemul corupt şi putred aterizează în curtea noastră devenim tot mai vehemenţi în contestarea lui. Acest gen de ipocrizie a făcut mereu deliciul stângii franceze. În caz că cineva a uitat, vorbim de cetăţenii care îi explicau lui Soljeniţîn cât de fraier era că nu aprecia la justa valoare binefacerile comunismului şi ale Uniunii Sovietice.
Filmul nu este doar o glumă familială, ci şi una cromatică. În scena întâlnirii cu unchiul, lemnăria ferestrei sub care stă acesta este galbenă, pantalonii lui sunt galbeni iar cei doi se îmbrăţişează în spatele unei inimi transparente cum altfel? galbenă. Prilej de montaj, un scurt traveling pe un soare sculptat pe ceva ce pare să fie un element de susţinere dintr-un ponton, după care unchiul apare cu un alt tricou, unul galben cu un soare gigantic pe tot pieptul. O viaţă în galben, spune Agnès Varda, în soare şi lumină. În fiecare duminică barca pe care locuieşte unchiul Yanco este deschisă hipioţilor din zonă care vin perechi, perechi, tineri şi frumoşi, solari de-a dreptul. Unchiul găteşte pentru ei, după care îi plimbă într-o scurtă croazieră. Pe vela bărcii este pictat un soare. Toată lumea este fericită. Într-un peisaj dominat de ambarcaţiuni şubrede, pontoane dubioase, schelete de construcţii neterminate, oamenii sunt fericiţi pentru că sunt împreună şi se iubesc unul pe celălalt. O viziune feminină şi feministă asupra vieţii.
Mintea lui Jean Varda scotoceşte însă în alte direcţii. Nu mai pictează decât oraşe celeste. Pe diferite culori, printre care galbenul este la mare preţ. În ciuda mijloacelor artistice diferite există o mare apropiere de icoane, subliniată prin cadre scurte dar insistente şi repetitive asupra unei icoane. Ne despărţim de unchi în timp ce acesta ia o pastilă, evidenţiind precaritatea condiţiei umane.
O ficţiune filmată ca un documentar. O glumă plină de lumină semnată Agnès Varda.
*
Obţine codul tău de acces pe MUBI aici.