"Uneori visez un copac şi copacul este viaţa mea. O ramură este bărbatul cu care mă voi căsători, iar frunzele sunt copiii mei. O altă ramură este viitorul meu ca scriitoare şi fiecare frunză este o poezie. O altă ramură este o carieră academică strălucitoare. Dar până să mă decid ce să aleg, frunzele se îngălbenesc şi cad. Şi copacul rămâne gol." – Sylvia Plath
Sylvia Plath a fost şi este o personalitate foarte disputată. Cu o carieră artistică scurtă, cu o poezie feministă înaintea naşterii acestei mişcari, în care e greu să distingi unde e graniţa între traumele personale şi cele imaginate, suferind de o tulburare bipolară de personalitate care a împins-o, în mai multe rânduri, spre tentative suicidare, Sylvia Plath oferă cu siguranţă un material suficient de complex şi interesant pentru un film.
Dar, aşa cum spun englezii "it's no picnic", aşa vă avertizez şi eu că ceea ce urmează să vedeţi nu e uşor de digerat. Sylvia a încercat să se sinucidă de două ori: o dată luând un pumn de pastile şi târându-se în pivniţă pentru a nu fi găsită, a doua oară aruncându-se în valurile mării care au refuzat să o primească. Dar acestea sunt doar povestite de Sylvia. Filmul se centrează pe relaţia tumultoasă dintre Sylvia şi Ted Hughes, un poet la fel de valoros, acuzat (pe nedrept?) de unii ca ar fi responsabil pentru gestul tragic al poetesei. Cu siguranţă Ted nu a fost soţul model, iar viaţa de familie, naşterea Friedei, fata celor doi, şi grijile materiale şi-au pus amprenta asupra Sylviei, dar filmul nu se grăbeşte să tragă concluzii. Nu caută verdictul, vinovaţii. Din contră, preferă să petreacă mult timp pe reacţiile celor doi, să le pătrundă chipul, să le aşeze cât mai potrivit cuvintele. De la momentul întânirii romantice în care cei doi merg cu barca şi întreabă vacile de pe mal dacă ele îl preferă pe Milton lui Chaucer, până la crizele de gelozie (motivate sau nu), filmul nu pare preocupat decât să creioneze o dramă existenţială. Gwyneth Paltrow e o alegere inspirată în rolul Sylviei, întotdeauna mi s-a părut că are un aer european, seamănă destul de bine cu Sylvia Plath, iar partitura dramatică pe care o are de interpretat, deloc la îndemână, e dusă bine până de la început la sfârşit: iubire, inspiraţie, poezie.
Trivia
Frieda Hughes, fiica lui Ed Hughes şi a Sylviei Plath şi executorul literar al Sylviei, a refuzat să coopereze cu producătorii la realizarea acestei pelicule. Mai mult ea nu le-a permis să folosească poeziile Sylviei şi a publicat la rândul ei o poezie prin care a protestat împotriva întinării memoriei mamei sale. Nici lui Ted Hughes nu i-a fost uşor să vorbească despre relaţia sa cu Sylvia şi despre sfârşitul tragic. Din 1963 şi până în 1998 el nu a reuşit să vorbească lumii despre relaţia lor. Abia în 1998, la mai mult de 30 de ani de la moartea Sylviei, a apărut povestea lor de dragoste în versurile sale.