Ce e de făcut când o piesă regizată de Alexandru Dabija (fie ea Recviem, cea mai recentă premieră a TNB) reuşeşte să plictisească în asemenea hal (primele 45 de minute), apoi să irite într-un crescendo atât de ameninţător, încât singurul gând care ajunge să te viziteze să fie un soi de căznit-scrâşnită rugăciune: "Dă, Doamne, să se termine mai repede, să fug cât mai departe, să uit că Dabija poate gira o asemenea întâmplare!"?
Ce e de făcut când un text scris de un dramaturg de calibrul lui Matei Vişniec se remarcă mai întâi prin obsesive repetiţii, presărate cu glumiţe şi aluzii de şcoală generală, pentru a vira apoi într-un vast teritoriu al incoerenţei în care orice e posibil pentru că nimic nu mai pare să aibă vreun sens?
Ce e de făcut când acelaşi domn Vişniec, de pildă, asimilează ideii de război exclusiv odioasa troică urss-istă Lenin-Stalin-Troţki, ignorând cu drag şi spor nu doar ceilalţi exponenţi ai comunismului ori ai celorlalte demenţe totalitariste, dar şi faptul că recursul la război nu e deloc apanajul exclusiv al regimurilor dictatoriale, deceniile de pe urmă aducând în prim-plan noi şi noi bucăţi de ideologie care, în plină democraţie, validează soluţia belică?
Ce e de făcut când cuplul Dabija - Vişniec propune întru grabnică hlizire a publicului scene de o vulgaritate amintind de anii de glorie televizuală ai Vacanţei Mari, când exhibarea unor penisuri de plastic ar fi asigurat puncte bune de audienţă?
Ce e de făcut când îţi e practic imposibil să identifici ce anume scenă, moment, gest a lucrat, în calitate de coregraf al producţiei, Florin Fieroiu?
Ce e de făcut când înseşi cântecele Adei Milea, altfel singurul ingredient comestibil al unui produs (non)-artistic profund indigest, au scânteie cât un aragaz de bloc în matineele ultimilor ani de comunism românesc?
Ce e de făcut când scenografia, generoasă şi aparent ofertantă, se dovedeşte a fi nimic mai mult decât o colecţie de cartoane care dispar după o logică misterioasă? Bonus: Nu vă supăraţi, unde, când, cum e folosit spaţiul gol ce se cască, de la bun (mă rog, vorba vine) început până la final, deasupra şi îndărătul amintitelor elemente de decor?
Ce e de făcut când actori faini, precum Gavril Pătru şi Ioan Andrei Ionescu, recită textul cu convingerea, emoţia şi nuanţele de care ar fi în stare orice amator cu bună ţinere de minte?
Ce e de făcut când, excedat de recursul kitschos la musulmanii cei sinucigaşi al căror unic ţel e, desigur, întâlnirea post-mortem cu cele 70 şi de virgine, gândul mi-a zburat în picaj crâncen către defilarea inept-şablonard-xenofobă a felurite naţionalităţi, imaginată de distinsul domn regizor Dan Puric în sinistrul Înşir'te mărgărite!?
Cum, în ce fel, de ce au ajuns numele Dabija şi Puric colege de frază?