Proaspătul film al lui Marian Crişan, Orizont, e o aducere la zi a clasicei nuvele Moara cu noroc (1881) a lui Ioan Slavici şi a nu mai puţin clasicului film La moara cu noroc (1957, anul premierei de la Cannes) al lui Victor Iliu. O idee deşteaptă a adus împreună cele două pelicule într-o seară de 1 februarie 2016, la mereu viul NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Român) din cadrul MŢR. Între cele două proiecţii, publicul a aplaudat o parte din cele două distribuţii, prezente în sală. Nu e puţin lucru să ai faţă protagoniştii (Constantin Codrescu, Ioana Bulcă, Valeria Gagealov) unui film care s-a turnat cu aproape 60 de ani în urmă, prima producţie românească din istorie care a concurat pentru Palme d'Or. După cum nu e deloc trivial ca, lângă seniori, să regăseşti, pe acelaşi parchet, parte din oamenii (András Hatházi, Rodica Lazăr, Marian Crişan) care au realizat remake-ul, proiectat în avanpremieră naţională. Uneori, istoria se compune din întâmplări simple, calde şi plăcute.
Înapoi pe ecran. Răul e unde l-am lăsat. Ochii formidabilului actor de teatru care este Zsolt Bogdán (aflat la primul mare rol într-un lungmetraj în limba română) dau micului baron local de cherestea străluciri luciferice. Merită privită privirea lui Bogdán în cadrele pe care le împarte cu Andra (Rodica Lazăr, urcând de la film la film). Privirea care confiscă şi arde, privirea care spune "vreau, te vreau, deci te voi avea". Pentru că diavolul, în munţii aceia, dar şi dealurile şi câmpiile împrejmuitoare, are tot ce vrea. De acum şi dintotdeauna. De ce?
Măreţia scenariului lui Crişan e că ne prezintă, cu o meticulozitate aproape didactică, cum e posibilă, iar şi iar, insinuarea răului în cotidianul nostru. O familie banală, condusă de un bărbat taciturn, cu oarecari apucături autiste. Interacţiunea cu universul non-familial s-ar restrânge, în varianta ideală imaginată de Lucian (András Hatházi, acelaşi impecabil joc profund interiorizat din Morgen, plus câteva izbucniri excelent gândite şi executate), la un profit financiar decent şi cam atât. Soţia, fiul, soacra, casa, masa şi banii necesari traiului zilnic. Ah, şi câinele. Varianta citadină a lui Lucian e Sandu Pătraşcu (jucat de Teo Corban), de găsit în Un etaj mai jos al lui Radu Muntean.
Nimic din ce e dincolo de propria fereastră, de propria uşă, de propriul gard nu e de interes. Retragerea din lume. Lucian-ul din Orizont are, în plus faţă de Sandu-l din Un etaj mai jos, atributul de credincios. Un om credincios. Un om care merge constant la biserică. Un om care respectă regulile. Nu trece calea ferată cu maşina când semnalul sonor-luminos e aprins, deşi nu se apropie nici un tren. Singura concesie pe care o face ilegalului, fie el laic sau sacru, e să nu bată bon chiar pentru fiecare client.
În chip curios şi ironic, această măruntă scăpare îi provoacă neplăceri dintre cele mai mari în clipa când e silit să-şi abandoneze atitudinea de total non-combat. Atitudine ale cărei graniţe încearcă, o vreme, să le extindă cât e omeneşte posibil. Şi chiar reuşeşte să-şi adoarmă conştiinţa înghiţind o serie respectabilă de compromisuri, din ce în ce mai mari, culminând cu intrepretarea autismului plenar în faţa procurorului şi a judecătorului.
Primul act de revoltă împotriva răului vine din partea soţiei. Andra părăseşte maşina ce aşteaptă la bariera pustie şi, într-un gest de sfidare atât a bărbatului, cât şi a propriului său destin, primeşte trenul, ce apare într-un sfârşit, la câţiva centimetri distanţă de un impact fatal. Din păcate, acesta e capătul de drum pentru ea. Asemeni unui joc de artificii ce tulbură întunericul pentru doar câteva minute, binele din Andra îşi epuizează rapid resursele.
Capătul ei de drum e sincronizat cu începutul revoltei lui. Contratimpul perfect anunţă prăbuşirea cuplului. Drumurile li se despart definitiv şi crucea rămâne exclusiv pe umerii lui. Cruciada bărbatului e deopotrivă înduioşătoare şi stupidă. Revine la autorităţile pe care le-a sfidat mai devreme, dar stângăcia sa şi obtuzitatea acestora garantează inutilitatea demersului. Dialogul său cu poliţistul ce sprijină secţia în noaptea de Înviere e un minunat raport de ţară. Omul simplu şi funcţionarul simplu versus dreptatea, statul de drept, binele societăţii.
Jocul de artificii al bărbatului durează oleacă mai mult decât cel al femeii, dar se stinge la fel de lipsit de glorie şi consecinţe. Anacronicul său apel la violenţă, soluţie vetero-testamentară impecabil contra-punctată de Crişan în excepţionala secvenţă finală a filmului, nu e soluţie, ci un capăt de drum. Andra îşi ucide puseurile de revoltă individuală alegând etern-facila soluţie de remorcă a unuia sau altuia (care, desigur, va fi blamabil pentru orice cearcăn al propriei sale vieţi), Lucian îşi ucide puseurile de rezolvare în cheie modernă a anticului război dintre bine şi rău, alegând etern-facila soluţie pur individualistă pentru orice de tip de problemă i se iveşte în cale (blamând, la o adică, cetăţenii din jur, începând de la soţie şi terminând cu jandarmul montan, pentru orice deviere de la utopicul său plan de viaţă).
Acest dublu eşec, al omului 1 (femeia ce-şi refuză frâiele propriei vieţi) şi al omului 2 (bărbatul ce refuză timpul şi oamenii în mijlocul cărora, teoretic, ar trebui să trăiască), produce tipul de societate în care singurul foc ce durează e cel din ochii apostolului răului. În oceanul de renunţări, frici şi fugi, el singur are curajul asumării. Într-un film nu lipsit de imperfecţiuni (cele mai deranjante fiind secvenţele pleonastice, de pildă cea în care Zoli produce un inutil discurs de marcare a teritorului în faţă lui Lucian - îi ştiam deja rolul şi forţa din evocările repetate ale subalternilor şi autorităţilor - sau bocetul Andrei de pe culoarul cabanei, subliniere inutilă a relaţiei adulterine), camera lui Oleg Mutu şi albul imaculat potenţând alura semeaţă a lui Zsolt Bogdán îmbibă retina, într-un chip greu de şters din memorie, de un adevăr deopotrivă elementar şi crâncen: datorăm binelui infinit mai mult decât fuga din faţa răului.
De vrem o luptă dreaptă, se cuvine să ne apretăm cămaşa cea bună şi să se ne aşezăm la capătul celălalt al mesei. Cât timp ne ascundem în mulţimea ce înconjoară biserica, Paştele se reduce la chiolhanul cu acelaşi nume, Învierea devine o pildă cu sens rătăcit, iar dincolo de Orizont nu e de găsit nimic.