Personajul zurbagiului Vuică (interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un domiciliu stabil, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate goale şi o haimana. Este un "câine de pripas", un "nebun pentru (întru) libertate" - "soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar" (Nicolae Steinhardt). Autorităţile l-ar putea oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar "le scapă". Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte şi rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot îngădui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi, la final, tocmai el va fi răpus - chiar dacă indirect - de sistem. Ori asta nu i se putea ierta lui Pintilie. (Nicolae Ceauşescu: "Reconstituirea critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negativ, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real. Şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni.")
Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de după 1989) personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. "Micile sale gesturi sugerează tensiunea înfruntării lui cu procurorul ori patetica neputinţă de a stăvili proliferarea răului" (George Littera). De neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de mandarine pe care o pronunţă silabisit ("O-rien-tal") şi o consumă exagerat, este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul Procurorului, care - aflăm de la agramatul Miliţian - e "pânea lui Dumnezeu". I se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând - împietrit şi absent - să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie - nu atât pentru infractori "de drept comun", cât mai ales pentru cei - asemenea Profesorului - "indezirabili" politic.
"Consider că şocul Reconstituirii este un şoc vital, regenerator, că el este preludiul altor şocuri, care vor înlocui un cinematograf al mistificării printr-un cinematograf fidel, în mod fanatic fidel adevărului..." - afirma Lucian Pintilie la începutul anilor '70. Ceea ce a urmat - până în 1989 - a fost nu atât "un cinematograf fidel adevărului", ci o serie de momente de cinema-şoc, oarecum izolate. Fidele "în mod fanatic" adevărului", au fost adesea difuzate cu parcimonie sau total interzise. Ele se numesc: Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului, 100 lei, Filip cel bun, Cursa, Mere roşii, Ilustrate cu flori de câmp, Ediţie specială, Proba de microfon, Vînătoare de vulpi, Casa dintre cîmpuri, Duios Anastasia trecea, O lacrimă de fată, Croaziera, Concurs, Secvenţe, La capătul liniei, Sfîrşitul nopţii, Fructe de pădure, Faleze de nisip, Baloane de curcubeu, Pas în doi, Moromeţii, Iacob, Secretul armei secrete. O bună parte din ele aveau să fie izvoare de inspiraţie pentru cineaştii din Noul Cinema Românesc de după anul 2000.
