Dar cine a fost Lucian Pintilie? N-a fost el regizorul ocărât? N-a fost el cel izgonit și interzis, aproape uitat (în afara unui cerc în care, impuse de regimul comunist, chiar și tăcerile au fost de la sine grăitoare, prin însăși proprietatea lor de-a se împotrivi unui regim opresiv, oferind doza de lecitină favorabilă amintirii numelui său, laolaltă cu cel al lui Caragiale, al lui Cioran și al lui Eliade)? Totul a pornit de la un spectacol - Revizorul de Nikolai Gogol (premiera: 23 septembrie 1972, Teatrul Bulandra) - cu tente critice, așa cum își amintește Victor Rebengiuc, într-un un discurs la Teatrul Bulandra, în fața invitaților și a proaspăt octogenarului (la acel moment) Lucian Pintilie, în anul 2013, luna noiembrie, ziua 9. Spectacolul a fost interzis după doar 3 reprezentații. Și, de aici, în linii mari, a izvorât un fel de radiație emanată către un ansamblu de motive bronzate artificial la solarul securității, ce a determinat în cele din urmă exilul. Pintilie și-a luat rămas bun de la România în 1973 până în anul 1990 când s-a întors, lăsând în urmă capitala Franței pentru Parisul din Est (a mai existat un intermezzo în 1979, când a revenit în România, chemat de un regim comunist care voia să își arate deschiderea, pentru a filma De ce trag clopotele, Mitică?, după un scenariu propriu pornind de la piesa D'ale carnavalului a lui I.L. Caragiale, film finalizat în 1981, dar și el interzis până în 1990). Din punct de vedere biografic, Pintilie a absolvit IATC-ul, adică UNATC-ul de astăzi. A scris scenarii și a regizat importante filme precum, pe lângă cele două deja menționate: Balanța (1992), Terminus Paradis (1998) sau O vară de neuitat (1994). A montat teatru și operă pe multe scene importante ale lumii. Mai e de spus în acest preambul și că Reconstituirea ocupă locul 1 în topul celor mai bune filme românești din toate timpurile (conform părerii a 40 de critici de film români, din anul 2008) și că filmul e dedicat memoriei regizorului Victor Iliu (La moara cu noroc, 1957), stins din viață în 1968.
Scurtă paranteză: Precum afirmă și CTP (Cristian Tudor Popescu) filmul lui Pintilie, raportat la numărul de spectatori care au putut să îl vadă, aproape că nu există pe lângă prea difuzatele filme ale lui Nicolaescu, Saizescu sau Drăgan, ce au obsedat generații și generații, căci menționații n-au supărat pe nimeni...(și nu vreau să se interpreteze greșit, nu slăvesc în vreun fel reminiscențele epopeii naționale, ba chiar mă gândesc de-ar fi fost invers câte am fi avut de câștigat...) CTP asemuie filmul lui Pintilie cu cel al lui Michelangelo Antonioni - Blow Up (1966) - enunțând următoarele: "În final îl vedem pe David Hemmings îndreptându-se derutat, buimac, după tot ce i se întâmplase, către parcul din centrul Londrei unde niște inși se aproprie, sunt ca niște mimi... și mimează un joc de tenis... se fac că joacă tenis... mingea de tenis zboară în închipuire peste gardul acela și ajunge la picioarele lui Hemmings... care se apleacă, ridică mingea imaginară și o aruncă spre acele fantome din altă lume... același lucru, zic eu, se întâmplă în Reconstituirea cu jocul actoricesc impus celor doi."
Satira lui Pintilie urmărește o reconstituire dirijată de autorități a unei bătăi între doi tineri absolvenți de liceu, care s-a produs la Bufetul Pescăruș, aflat la periferia unui oraș de provincie de la munte. Altercația a avut loc la beție, soldându-se cu o victimă julită-n creștet, anume chelnerul localului. Delicvenței juvenile, pe numele ei real Vuică - Ripu, i se răspunde cu temporara îngrădire a libertății și obligația să reconstituie în fața camerei incidentul, în vederea realizării unui film educativ, destinat tineretului socialist, despre efectele distructive ale consumului de alcool.
Deși acțiunea filmului se desfășoară într-un singur loc, într-o pustietate de răscruce, situația din punct de vedere auditiv nu-ți va părea omogenă. O domnișoară zurlie se plimbă de colo până colo cu un radio la timpan, râul curge, trenul trece (simbolul industrializării) și un meci de fotbal invizibil are loc pe un stadion acaparat de suporteri. Occidentul avansează în Europa de Est, iar hit-ul anului - Little Man (Cher & Sonny) - zâmbește brav în fața plutonierului de miliție. Muzica e la rândul ei un personaj, dar unul episodic.
Curând sosește o mașina de teren sau un jeep-ul de clovni, apelativ la alegere! Și... iese procurorul, iese secretarul comitetului local al PCR, mai iese un milițian, apoi operatorul de film, după profesorul și în final cei doi tineri. Taman atunci se strică claxonul. Burlesc! Ziua de filmare abia începe! Regizorii se pregătesc! Milițianul (Ernest Maftei) enunță directivul - mie să-mi faci exact ca-n viață! Echipamentul se înșiră pe terasă. Bunicuța cu gâștele păzește sacrul de profani. Organizarea dezordinii autentice, domină prin inconștiența supraomenească a unei prefigurări de tip domino a traficului de influență. Dacă mie mi-e bine, facem ca mine! Fidelitatea idealului comunist! Mai contează că incidentul n-a fost o mare scofală?
Cuplul Vuică - Ripu nu-i de siamezi, diferențele sunt semnificative, iar perspectiva tragediei și corpolența comediei umplu golurile lăsate de campionii masacrului manipulării. Despre Ripu (Vladimir Găitan) poți citi că-i malaxorul îndoielii, pare că știe tot și nu spune nimic, e semi-conștient unde se află și acționează pe pilot automat. Vuică (George Mihăiță) e altă poveste - individul e cu garda sus, nu-și încălzește vorbele, le servește reci, fără menajamente - păcat că-i neadaptat socialismului, că-l mănâncă limba, că-i de neamul lui '89. Las un scurt citat de-al lui Vuică, a limpezire generală -‟Ripule, tu știi mă care e diferența între om și maimuță?... Maimuțele nu au buletin, mă!" Atunci când vezi că toți factorii de risc fac casă bună, nu-i departe necroza sistemului sincopat - nimic nu e întâmplător la Pintilie! Niscai suprarealism, niscai alambicări, niscai tipologii umane, ca de exemplu tipul intelectualului lucid, ce filtrează evenimentele, le dă un sens și le judecă drept, dar e cu mâinile legate, precum este sărmanul profesor Paveliu (Emil Botta). Minunată imaginea când profesorul zgârie copacul pentru sevă (e de la sine înțeles ce poate însemna), iar autoritatea se caută de furnici. Irealitatea imediată se relevă și în momentul în care Ripu ba s-a urcat în tren, ba e lângă domnișoara înainte pomenită (Ileana Popovici).
Fiind băiet păduri cutreieram... și mai plecam adesea din vizorul camerei de filmat - milițianul îi va pierde urma lui Vuică în timp ce se ‟jucau" de-a prinselea cu gâștele - astfel că toți sunt nevoiți să schimbe jocul în de-a v-ați ascunselea. Profesorul va trage la măsea, deși n-ar fi fost voie - să nu uităm totuși tema filmului educațional! Bufetierul va încerca superficial să-i explice situația, dar îi va scăpa mâna pe crema de mandarine Oriental, vărsând un sfert de sticlă direct în pliscul tovarășului. Fața procurorului (George Constantin) ca de stafie... Ripu și domnișoara printre bălării... lumini ca de interogatoriu... norodul și catastrofa. Un haos ca-n viață.
La final, lovit la cap, Vuică nu mai are mult. Ridicându-se ca să traverseze podul, printre sutele de oameni ce-l trag la răspundere și-l jignesc, tânărul simte pe barba sa ce repercusiuni are regimul comunist asupra mentalului colectiv. Moare jucând și pare că tu ai așteptat să-l vezi murind, fără să faci nimic!
Zilele negre nu sunt abureli! Istoria confirmă regula, iar poporul român actual (după modelul celui din perioada comunistă) nu a înțeles ce înseamnă complicitatea, fie din ignoranță, fie ca o consecință manipulării. A votat pe 27 noiembrie 2024 în masă pentru o schimbare, dar n-a mai pus corect talerele balanței! Părinții și bunicii noștri au luptat în 1989 ca astăzi să fim liberi, să mergem liniștiți pe stradă, să vedem lumea, să avem drept la liberă exprimare! Înlocuirea corupției cu fascismul și propulsarea unui legionar la putere, acesta este răspunsul? Eu nu pot încă vota, nu am vârsta necesară, însă cred că în fiecare dintre noi trebuie să existe un Vuică - umilit, neputincios la început, solidar și răzvrătit în cele din urmă.