Este deja al treilea film consecutiv în care Malick propune figura omului aflat în căutarea unui sens transcendent. Însă cel de faţă este un pas în plus către o ambiguitate sugerată în mod natural de cadrul urban şi postmodern al poveştii. Un scenarist de succes din Los Angeles îşi contemplează tinereţea irosită într-o exterioritate, o absenţă de la confruntarea cu adevărul şi de la întâlnirea providenţială cu iubirea. O căsnicie distrusă de indiferenţă, mânie şi un dor al unui "mai mult" ilegitim, şi o fostă soţie, medic realmente dedicat unei munci istovitoare printre bolnavii săraci şi uitaţi ai Americii, care continuă să-i declare "Încă eşti iubirea vieţii mele." Tehnica voice-over-ului construieşte bazele unei introspecţii care e o realitate în sine, adunând trecutul şi viitorul, realul şi ipoteticul. Rick îi răspunde, dar nu ştim când sau dacă doar în vis: "Speranţa mea. Mi-ai dăruit ce nu-mi poate oferi lumea: milă, iubire, pace. Restul e nor. Fii cu mine. Mereu." Prea târziu. Încă o poveste care va muşca din "trupul" chinuit şi bolnav al sinelui dizolvat.
Femeile continuă să fie repere pe un drum anunţat de la început ca fiind asemănător prinţului-cavaler trimis de tatăl său în Egipt să găsească o perlă preţioasă, dar care cade într-un somn adânc. Tatăl său continuă să trimită mesageri după el, dar el nu se trezeşte. "Marea preoteasă" rămâne doar o persoană chinuită, cu sclipiri de copilărie, tot mai palide, în întunericul ce se aşterne pe suflet. Alta, un biet fotomodel ce participă într-o "artă" ce presupune incitarea voalată, "high-class", "glossy" a noilor fantezii pornografice ale modernităţii târzii, îl întreabă la un moment dat, într-un moment de luciditate ce rupe un act intim banal şi impersonal: "Oare ce avem noi este prietenie?" Nobleţea nu dispare cu adevărat din nicio persoană. Dar lupta este teribilă, iar adversarul are o ferocitate nebănuită. "Vrei să te fac să visezi? Vrei să arunc o vrajă asupra ta?" îi spune ea mai târziu, într-o ambiguitate care însă nu ascunde adeziunea liberă într-un act al răului pasional. Iar vocea nobilă revine: "Trebuie să ajungem în altă parte."
În altă parte. Mulţi ştiu că ceva e în neregulă, că, aşa cum anunţă citatul din Phaedrus, de la începutul filmului, toţi suntem pelerini care trebuie să iasă cumva din acest cerc. Dar cum? Rick geme şi strigă în interiorul său: "Cum încep? Cum Te găsesc? Răspunde-mi!"
Alături de o femeie căsătorită, el ajunge la casa unui american care vizitase Tibetul, descoperise viaţa contemplativă. Dar ceva nu se leagă în soluţia acestuia: "Eu îi învăţ pe oameni doar această clipă. Totul e perfect, complet, aşa cum este." Adulter, suferinţă, chin, moarte - totul e... perfect. Iar Buddha zâmbeşte. Apoi ei ajung într-un muzeu de artă. Creaţie contemporană: farfurii puse una peste alta, un infinit plat, amorf. Apoi, o "instalaţie". Un video cu nişte mâini făcând diverse gesturi, într-un "loop" al veşniciei mecanice. Iar într-un colţ, vedem împreunându-se mâinile cuplului ilegitim. Arta şi realitatea se confirmă una pe alta, în drumul nesfârşit al construcţiei şi deconstrucţiei. "Jurămintele unei căsnicii au valoare doar când sunt animate de iubire", îi spune ea amantului. Eu decid ce are sens, ce stă în picioare ca jurământ.
Ceva leagă toate aceste lucruri. "Tu nu vrei iubire. Tu vrei experienţa iubirii", îi spune o altă femeie. O modernitate a subiectului închis în propria conştiinţă, crezând doar fluxului impresiilor senzoriale, fără nevoie de alţii, fără încredere în urcuşul metafizic, va ajunge să propună "experienţa" ca punct de referinţă al oricărui sens. Restul e iluzie sau geamăt al naşterii şi morţii fiinţei univoce al cărui ecou străbate lumea occidentală până în postmodernitate. "Cum Te găsesc? Cum încep?" Strigătul personajului principal vorbeşte în fond despre un spirit al epocii care face foarte dificilă opţiunea pentru un orizont de sens care să depăşească imanenţa.
Doar o sclipire răpeşte privirile celor doi la muzeu: artă veche, voci al unui trecut alunecat în negura spiritului critic. "Învierea lui Lazăr". "Pietà". Buddha zâmbeşte. Iar Fecioara plânge. Terrence Malick stăpâneşte perfect punctele nodale ale naraţiunii creştine. Dacă în The Tree of Life primeam răspunsul lui Dumnezeu dat revoltei lui Iov, iar în To the Wonder auzeam predica despre "iubirea care nu e doar un sentiment" şi vedeam fluxul enorm şi irezistibil de la Mont Saint-Michel ca simbol al acestei iubiri, aici un preot apărut de nicăieri propune o lectură a suferinţei: uneori, ea poate fi calea către Adevărul care nu poate fi în noi înşine şi nici în această lume cu care postmodernitatea sau religiile orientale, în mod dialectic, se împacă. Şi dacă pentru Rick aceste experienţe amoroase au fost de fapt paşii unui paradox fondator, asemănători săgeţilor divine pline de amărăciune pe care le resimţea un Augustin risipit în senzualitate?
Nimeni nu e pierdut definitiv în această viaţă. Tatăl lui Rick, părăsit de soţie, acrit, gârbovit, urât de celălalt fiu, păstrează însă o credinţă seacă, dârză, ca o buruiană rezistentă de care nu poţi scăpa. Ticăloşia aproape că îi iese prin pori, e înfrânt de povara unei vieţi irosite, dar se roagă dimineaţa într-o cameră ternă. Se roagă cu înverşunare, în deplină ambiguitate, simplu şi dur: Doamne, iartă-mă. Poate că damnarea, spune el, este atunci când nu mai poţi pune la loc bucăţile vieţii tale. Parabola e completată: Prinţul dormea, în vreme ce regele era o epavă a păcatului. Fiul risipitor aşteptat de un tată păcătos şi tulburat de propriile lupte, dar încă în picioare, la poartă, cu lacrimi în ochi. Iar acum îi spune: "Priveşte, caută lumina spre Răsărit. Luna şi stelele te slujesc. Iar perla? Perla e lumina din ochii celorlalţi." Şi Rick pleacă. Plăcerile, vinovăţia, mânia, ameţeala, absenţa se articulează într-un singur drum, al unei morţi faţă de această lume care să facă posibilă renaşterea. În loc de "împăcarea cu propriul sine", ieşirea din acesta. În loc de "experienţă", credinţă şi iubire indiferent de "ceea ce simţi". În loc de pacea în faţa contradicţiilor lumii, lacrimile Fecioarei şi aşteptarea unei dimineţi de duminică.