Candoare - România: patru patrii

O idee a canalului franco-german Arte TV: "Europa scriitorilor". 16 episoade, de câte 55 de minute, câte unul pentru România, Belgia, Portugalia, Islanda, Austria, Marea Britanie, Suedia, Irlanda, Turcia, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Ungaria, Spania, Franţa. Condiţiile impuse de producători: fiecare episod să fie focalizat pe unul sau mai mulţi scriitori locali contemporani, să conţină pasaje în care aceştia citesc din propria operă, dar şi imagini de arhivă. Restul, inclusiv titlul, la buna inspiraţie a regizorului. În cazul României, Alexandru Solomon, cel mai important autor de film documentar al momentului, şi România: patru patrii.

Patru protagonişti: Norman Manea (79 de ani, New York), Gabriela Adameşteanu (73 de ani, Bucureşti - Calea Victoriei), Mircea Cărtărescu (59 de ani, Bucureşti - Ştefan cel Mare), Florin Lăzărescu (41 de ani, Iaşi). Ultimii trei, alături de regizor, în sala Elvira Popescu, în seara de 15 februarie 2016, la prima proiecţie publică a filmului. Aplauze îmbujorate.

În Kapitalism - reţeta noastră secretă, Solomon reuşea să aducă pe ecran şi dincolo de el chipul necunoscut, netrucat, nefardat, al câtorva dintre personajele detestabile ale anilor şi banilor de după 1989. În România: patru patrii, cineastul reuşeşte acelaşi lucru cu patru personaje în oglindă. Departe de perfecţiune, Manea, Adameşteanu, Cărtărescu şi Lăzărescu sunt, dincolo de dubiu, patru oameni înrolaţi în chip firesc de partea binelui. Oricât de vag, pretenţios şi confuz ar suna termenul.

Legătura dintre cele două filme? Răbdarea, inteligenţa şi ştiinţa omului Solomon de a scoate la lumină adevărul din fiecare seamăn, ochiul, meşteşugul şi arta regizorului Solomon de a aşeza adevărul pe peliculă.

"Autenticitate". Acesta e diagnosticul pus de Mircea Cărtărescu, la premieră, filmului al cărui co-protagonist este.

Candoare. Acesta e cuvântul ce i se plimba prin minte, la aceeaşi premieră, unui spectator din primul rând. DEX-ul lămureşte: "Candoare = curăţenie morală, nevinovăţie". Aparent, e prea mult sau, mai degrabă, nu e în intenţie filmului să vorbească de moralitate ori vinovăţie. Şi totuşi, prima senzaţie ţine şi DEX-ul nu îi strică înţelesul.

Felul în care aceşti patru scriitori se raportează, în filmul lui Solomon, la România are un sâmbure curat, nevinovat, deci plin de candoare, absolut irezistibil. Ţi-e drag să-i asculţi, să-i priveşti, să le fii alături. Privind imaginile de final, splendidele peisaje mioritice fotografiate de Florin Lăzărescu şi filmate de Marius Beşu & Rudolf Costin direct de pe laptopul scriitorului, înţelegi că, de fapt, marea bogăţie a spaţiului şi timpului care ne înconjoară sunt câţiva oameni, de pildă cei patru scriitori şi momentele lor de sinceritate.

La finalul (de va exista!) al goanei disperate după o nouă identitate naţională, după un "ceva" ieşit din comun de arătat străinilor (adică, propriilor noastre obsesii, materializate în ideea de străin), după un ţesut social pe care să-l putem numi bucuroşi "acasă", s-ar putea că descoperim că marea avere, etern ignorată, a vieţii ce ni s-a dat sunt fix clipele de apropiere cu semeni pe care îi percepem, dincolo de cuvinte, ca mergând, măcar o vreme, pe acelaşi drum cu noi.

Navigând prin câteva decenii de istorie naţională, prin destinele şi cărţile câtorva artişti (excelent montajul realizat de Sophie Reiter!), filmul reuşeşte să emoţioneze cu osebire în clipele când marile teme fac loc detaliului, când grandioasele planuri, vise ori regrete tac, îngăduind clipa. Un alambic din altă eră, un înlocuitor de scaun de redactor-şef, o terasă capitalistă, una post-comunistă. Vedere asupra satului, asupra istoriei recente, asupra metropolei supreme, asupra oraşului ce se căzneşte să se re-inventeze. Oricât de anacronic peisajul, oricât de încărcată de regrete amintirea, oricât de majestuoasă sau cacofonică priveliştea, nimic nu se înfige mai adânc pe retina şi în cordul privitorului decât privirea ce priveşte. Patru perechi de ochi îmbrăţişând, fragil, temător, dar definitiv, o lume pe care, cunoscând-o, înţelegând-o, asumând-o, nu se sfiesc să încerce a o schimba.

Cândva, am fi numit asta patriotism. Va veni, poate, vremea când se va chema simplu: umanitate.