La întrebări au răspuns Oana Mardare, membru-fondator al Reactor de creaţie şi experiment şi unul dintre coordonatorii acestui proiect, Petro Ionescu - dramaturg şi Cristian Ban - regizor, artişti implicaţi în crearea spectacolului În viitorul apropiat.
Alexa Băcanu: Cum a început proiectul Teen Spirit şi cum a evoluat el de anul trecut şi până acum?
Oana Mardare: Proiectul a început în 2015, în luna mai, când am organizat la Reactor o microstagiune pentru adolescenţi. Am jucat două din spectacolele noastre din stagiune pentru publicul de liceu, cu intrare liberă. Deşi am mers targetat cu promovarea în diferite licee din Cluj, rezultatul nu a fost pe măsura aşteptărilor. Ne-am dat seama că interesul tinerilor era unul scăzut pentru teatru, cu precădere faţă de oferta culturală a spaţiilor alternative, cum este Reactor.
Ne-am propus să producem două noi spectacole, ca urmare a unei perioade de documentare. În urma unor ateliere şi discuţii cu tinerii, am elaborat direcţiile celor două spectacole: Dispariţia şi Nu cred că o să îmi treacă vreodată, spectacole care au avut premiera în septembrie, respectiv octombrie 2015.
A.B: Care a fost răspunsul liceenilor?
O.M.: Apropierea de ei în timpul documentării, precum şi implicarea lor în procesul de creare şi comunicare (elevii participau la vizionări, iar câţiva s-au implicat şi în crearea unor filmuleţe de promovare pentru spectacole), i-a făcut să devină mai apropiaţi de noi şi de proiectele noastre. Gradul de participare la spectacole a crescut considerabil, nu doar la cele două spectacole special gândite pentru ei, ci şi la celelalte proiecte de la Reactor.
A.B.: Care e planul pe termen lung pentru acest proiect?
O.M.: Credem că acest proiect poate deveni o platformă constantă a spaţiului Reactor, dedicată adolescenţilor, care să cuprindă diferite tipuri de activităţi, de la spectacole, la ateliere şi dezbateri.
A.B.: Cum diferă, din punctul de vedere al dramaturgului, munca la cele două spectacole scrise de tine în Teen Spirit?
Petro Ionescu: În primul rând, aş spune că diferă abordarea. Dacă în primul spectacol am încercat să vedem în ce măsură adolescenţa noastră (actori, regizor, dramaturg) are puncte în comun cu adolescenţa celor de azi, mizând pe biografiile personale, în cel de-al doilea spectacol am abordat problema viitorului dintr-o perspectivă mai largă. O altă diferenţă ar fi faptul că dinamica echipelor e mereu alta atunci când se lucrează la spectacole de tip devised, iar asta mă solicită pe mine în ceea ce priveşte registrul în care scriu.
A.B.: În ce a constat documentarea şi cum s-au tradus informaţiile obţinute în text?
P.I.: Documentarea a început cu 2 săptămâni înainte de a începe lucrul la scenă. A fost o perioadă în care am avut patru întâlniri cu liceenii din Cluj, încercând să aflăm cum se poziţionează ei faţă de viitorul lor sau faţă de ideea de viitor în general. Informaţiile adunate în urma acestor întâlniri au fost folosite ca punct de plecare pentru improvizaţii şi s-au transformat în scene cu care adolescenţii, sperăm, se pot identifica.
A.B.: Care e cea mai mare provocare atunci când scrii teatru pentru adolescenţi?
P.I.: Teama cea mai mare e să afli că ceea ce scrii nu li se adresează sau nu prezintă interes pentru ei şi din acest motiv documentarea a fost foarte benefică, pentru mi-a permis să mă apropii mai mult de liceeni şi să înţeleg ce aşteptări au. Mi-am dat seama că e mult mai important să scriu pentru ei decât despre ei, chiar dacă procesul e mai greu. Oricum, mă bucur că e un public foarte receptiv, pentru că miza cea mai mare e să stabileşti un dialog deschis cu ei.
A.B.: Ce ne poţi spune despre procesul de lucru la cel mai recent spectacol din proiectul Teen Spirit? A fost o abordare diferită faţă de experienţele tale trecute?
Cristian Ban: Cel mai corect mod de a descrie procesul de lucru la acest proiect ar fi acela de "creaţie colectivă". E un spectacol creat în egală măsură de toţi cei 6 oameni implicaţi în proiect, actori, regizor şi dramaturg. Nu e prima oară când lucrez aşa, deci n-aş putea spune că e o abordare diferită, doar că modul acesta de lucru, de a crea totul de la zero e de 10 ori mai solicitant şi stresant, dar în acelaşi timp, rezultatul poate fi de 100 de ori mai satisfăcător.
A.B.: Ne poţi spune mai multe despre tema spectacolului? De ce În viitorul apropiat?
C.B.: Tema e viitorul nostru, aşa cum şi-l imaginează fiecare. Fiecare are o spaimă, o frică, o dorinţă în ceea ce priveşte viitorul lui şi atunci m-au interesat temele comune care se regăsesc în conceptul ăsta atât de vag şi misterios şi care ne-a dat şi nouă o grămadă de bătăi de cap în timpul repetiţiilor: de ce ne e frică, ce vrem, ce sperăm şi ce nu vrem să (ni) se întâmple în viitorul apropiat?
A.B.: Cum e să lucrezi într-un teatru independent după o experienţă de câţiva ani în teatre de stat?
C.B.: E foarte bine! Eu sunt ataşat de Reactor încă de la începuturile lui. Ţin minte că acum doi ani şi un pic Oana şi Doru m-au dus să văd o hală goală în care era foarte frig. Acum la Reactor e cald, e înconjurat de mulţi oameni şi în ceea ce priveşte munca la spectacolul meu pot spune că nivelul de profesionalism de aici e cel puţin egal cu cel al teatrelor în care am lucrat până acum.
A.B.: Cum ar trebui să se finalizeze acest proiect pentru tine ca să îl poţi considera un succes?
C.B.: Păi noi ne-am distrat, enervat, întrebat, blocat, iar enervat şi iar distrat foarte mult în timp ce am construit acest spectacol... Sper ca toate astea să ajungă la public într-un mod cât mai onest, să se regăsească în gândurile noastre şi mai ales ca spectacolul să fie văzut de cât mai mulţi oameni. La final, aş mai vrea să adaug că actorii sunt super buni!
