Festivalul de film experimental îmi place la nebunie pentru că presupune, în primul rând, un curaj nebun - curajul de a provoca dincolo de limite şi de a experimenta cu diverse mijloace artistice în moduri inedite. Iar aseară, sala cinematografului MŢR a fost martoră la primul experiment cinematografic compus din artă vizuală, joc psihologic, performance şi comunicare. Nu am văzut o asemenea proiecţie în cadrul ediţiei din 2015, dar sper că voi mai vedea zilele acestea, pentru că acest lucru înseamnă, de fapt, filmul experimental - un colaj creat din forme artistice aparent incompatibile care se omogenizează perfect, dând naştere unei opere profund neliniştitoare şi greu digerabile. Un experiment nu doar la nivel de formă, ci la nivel de fond, un experiment care include spectatorul şi îl face să părăsească spaţiul voyeurist, transformându-l în exhibiţionist.
Este vorba despre scurtmetrajul artistei Vika Kirchenbauer, Please Relax Now. Înainte de a discuta despre această proiecţie, ţin să menţionez şi scurtmetrajele October Is Over (Karen Akerman şi Miguel Seabra Lopes), Territorial Marking (Daniel Djamo) şi Symbolic Threats (Mischa Leinkauf, Lutz Henke şi Matthias Wermke), despre care vom discuta ulterior. Scurtmetrajele Séance al lui Yuri Ancarani, precum şi Batrichian's Balad al lui Leonor Teles nu m-au impresionat, în schimb, deoarece, dincolo de subiectele tratate, mi s-au părut forme redundante, lipsite de risc şi chiar de valoare experimentală.
Ce face ca filmul lui Kirchenbauer să fie atât de special, atât de profund inconfortabil? În primul rând, este un scurtmetraj complet diferit faţă de celelalte prin modalitatea de exprimare a temei. Dacă în toate celelalte proiecţii se vorbeşte despre condiţia artistului în societate, despre filosofia creaţiei, revolta împotriva cutumelor şi obstacolele de ordin social, Please Relax Now atacă tema dintr-un alt unghi - iubirea erotico-onanistă faţă de artă, visceralitatea emoţiilor şi euforia orgasmică simţită în faţa unei opere desăvârşite. Este arta ca dorinţă sexuală, hedonism şi proiecţie de sine. Este arta care excită mintea spectatorului, promite plăcere şi generează visceralitate, întocmai precum o face sexul. Este sexualitatea inerentă a formei artistice pe care foarte rar o conştientizăm. În al doilea rând, întreaga proiecţie este un experiment care transgresează limitele spectator-peliculă şi îşi târăşte publicul, împotriva voinţei sale, într-o zonă profund personală.
Pe un fundal complet negru, artista androgină, singurul element al proiecţiei, flirtează cu publicul în aluzii sexuale şi vorbeşte despre propria înclinaţie onanistă în faţa unei opere de artă. Ulterior, cadrul devine complet negru, iar în sala de cinema se aude, în continuare, vocea uşor şoptită care îşi îndeamnă spectatorii să îşi exploreze sexualitatea şi descrie cu lux de amănunt propria fantezie erotică. Pe măsură ce experimentul decurge, tensiunea din sală devine absolut delicioasă. Oamenii se foiesc în scaune, unii părăsesc sala, alţii, întocmai ca nişte şcolari care fac ceva interzis, nu se pot abţine din a râde. Nu este, însă, un râs provocat de o situaţie amuzantă, ci o formă de răspuns la disconfortul creat, o încercare a minţii conştiente de a minimaliza impactul proiecţiei şi de a se situa în afara ei. Dar forţa acelei voci, intensitatea descrierii seduce complet împotriva voinţei, a tabuurilor şi a barierelor psihicului conştient. Este, dacă vreţi, o formă de viol a intimităţii, una care, în funcţie de construcţia interioară a fiecăruia, scandalizează, revoltă, generează adoraţie sau dorinţă submisivă. Finalul proiecţiei este o coup-de-grâce, o spargere desăvârşită a zonei de confort. Cele douăsprezece minute de proiecţie au ajuns la final, dar, după ce ai făcut parte dintr-un asemenea experiment, tot ceea ce urmează devine irelevant. Nimic din ceea ce am văzut aseară nu a angrenat la un nivel atât de profund forţa visceralităţii şi nu a experimentat atât de dur cu psihicul spectatorului, provocându-l şi făcându-l să fie parte integrantă, împotriva voinţei sale, a unui spectacol care sfidează convenţia şi tabuurile, generează vinovăţie, ruşine şi, totodată, eliberează o componentă hedonistă pe care mulţi dintre noi o ţin înlănţuită, ascunsă într-un seif din oţel armat. Please Relax Now este scurtmetrajul care topeşte oţelul instant şi se insinuează în intimitatea spectatorului, fără a putea fi oprit.
October Is Over al regizorilor Karen Akerman şi Miguel Seabra Lopes este o proiecţie-poezie, ironică, subtilă şi extrem de interesantă. Ea atacă problematica obstacolelor cu care se confruntă artistul în societatea contemporană, de la lipsa de fonduri la calitatea sa de "neînţeles", într-un mod amuzant şi de o autoironie absolut delicioasă. Artistul, regizorul, este, aici, un copil care încearcă să facă un film, experimentează, trăieşte disperarea neînţelesului şi, în momentul în care părinţii refuză să îi finanţeze opera, începe să fugă, strigând, cu obstinaţie, că vrea să îşi facă filmul. Este o proiecţie care se impune prin cadrele picturale şi puternice, prin pata de culoare, simbol şi ironie. Mi-a plăcut într-un mod special deoarece, departe de a fi un scurtmetraj moralizator şi greoi, este autoironic, jucăuş şi dinamitează mitul artistului neînţeles, alegându-şi ca protagonist un copil răsfăţat, dar extrem de simpatic. Opera finală a copilului-regizor este, poate, cea mai subtilă ironie a filmului, cu valenţe freudiene şi, oarecum, critică la adresa fixaţiei artistice pe teme ale infantilităţii.
Symbolic Threats nu este un scurtmetraj experimental, din punctul meu de vedere, ci un mini-documentar care conţine un colaj de ştiri referitor la incidentul întâmplat în New York în anul 2014, atunci când steagurile Americii de pe Podul Brooklyn au fost înlocuite, într-o noapte, cu steaguri albe. Este interesant prin ironia fină cu care tratează subiectul şi prin montaj: iniţial, este redată declaraţia primarului New York-ului care vorbeşte despre rolul artei de a provoca, de a pune întrebări şi de a contesta ordinea socială, declaraţie făcută înaintea incidentului iar, ulterior, avem colajul de ştiri în care putem vedea panica ridicolă a autorităţilor şi interviuri ale politicienilor care condamnă acest incident şi îl încadrează în categoria unei ameninţări teroriste. Symbolic Threats vorbeşte despre ridicol, despre lipsa de consistenţă a declaraţiilor autorităţilor şi este o critică subtilă a snobismului. Nu are, neapărat, o valoare cinematografică sau experimentală, dar este un scurtmetraj cu un umor tăios şi de o subtilitate frumoasă.
În mod special mi-a plăcut şi filmului lui Daniel Djamo, mustind de autoironie, la fel precum October Is Over. Spre deosebire de pelicula anterioară, Territorial Marking este o ironie la adresa unei anumite categorii de români şi de artişti. Este o critică extrem de amuzantă, dar dură, în acelaşi timp, la adresa românilor stabiliţi peste hotare şi care suferă de un complex al impostorului, permanent considerându-se inferiori nativilor din ţara în care locuiesc. Este categoria aceea de români bântuiţi de traumele şi mentalităţile comuniste care au obsesia secretivităţii, a poliţiei şi a securităţii. Sunt românii profund balcanici, aceia care cunosc şi aplică foarte bine proverbul "capul plecat sabia nu-l taie", placizi şi anesteziaţi, incapabili de a se revolta şi de a pune sub semnul întrebării o ordine socială aberantă. Această categorie este reprezentată de mama artistului, care încearcă să îl convingă pe acesta să nu transforme steagul Franţei într-unul al României, deoarece este ilegal. Dialogul dintre cei doi este încântător, caragialesc aproape şi extrem de ironic.
Într-o egală măsură, însă, este ridiculizată şi o altă categorie socială, aceea a generaţiei tinere, cea care nu a apucat să experimenteze comunismul. Dacă mama reprezintă generaţia mai veche, cu toate neputinţele, obsesiile şi ridicolul ei, artistul din film reprezintă o altă categorie, la fel de criticată: aceea a tânărului care trăieşte cu impresia că face artă dând foc tomberoanelor şi autoproclamându-se spirit liber şi lucid. Câteva dintre ideile acestuia despre forme artistice sublime: hârtia igienică şi şerveţele de nas în culorile steagului Franţei, tomberoane arzând în faţa bisericii, steagul Franţei colorat în steagul României, dintr-un exces de naţionalism prost înţeles. Dialogul dintre cei doi are loc pe fundal, în timp ce imaginile ni-l prezintă pe artist fluturând steagul României cu obstinaţie şi afectare în diverse locuri dintr-o grădină. După filmul Please Relax Now, această proiecţie mi-a plăcut cel mai mult, deoarece am regăsit în ea ceea ce lipseşte cu desăvârşire în filmul românesc: autoironia. Territorial Marking (până şi titlul ne conduce cu gândul la marcatul teritoriului aşa cum o fac animalele!) este o perspectivă proaspătă şi extrem de binevenită pe fundalul gri, greoi şi mult prea afectat al filmului românesc.
Analizând proiecţiile de aseară, cu unele mici excepţii, concluzia mea este că în 2016, BIEFF şi-a propus să îşi provoace spectatorii la un alt nivel şi a reuşit, până acum, să creeze un dinamism irezistibil. Este o rebeliune împotriva formelor fără fond, un experiment al cunoaşterii şi autocunoaşterii prin ironie şi sexualitate, două componente ale universului uman care nu şi-au pierdut forţa exploratoare.