Au filmele nordice cu "ce" al lor şi ştiu să speculeze peisajul splendid, să îl facă mereu prieten şi personaj principal, să-l introducă în cadru şi să-l lase acolo, ca să umple ochii şi inima. Trec minute bune de acţiune lentă şi tăceri până aflăm ce e cu aceste personaje, că cei doi bărbaţi sunt fraţi şi că nu îşi vorbesc de 40 de ani. Chiar şi atunci când mai afli câte ceva, nu ştii totul, mai rămân amănunte nespuse. Imaginea ni arată însă, chiar şi aşa fără vorbărie, cum trăiesc în fundul lor de căldare înconjuraţi de dealuri şi munţi, cu casele-ferme de-a dreapta şi de-a stânga unui drum stingher care-i desparte. Şi filmul se umple de detalii simple, banale, de mic cotidian. Statice toate, fără vlagă în rutina lor.
Asta nu înseamnă că filmul plictiseşte cumva. Tensiunea, surdă şi acumulată încet, se strânge arc pe măsură ce povestea înaintează. Stă în puterea acestor doi mari actori, Sigurdur Sigurjónsson şi Theodór Júlíusson ce nu se sfiesc să stea în cadru oricum, îmbrăcaţi sau goi în intimitatea casei lor, să ţipe sau să plângă şi să te convingă mereu de dramă, de autenticitatea personajului jucat cu economie de mijloace.
Timpul este lăsat să respire cum ştie el. Vântul trece prin frunze şi cadrele acestea sunt o poezie în sine. Scenele se leagă brusc unele de altele, fără atenţionări sau racorduri căutate, savante, şi totul are până la un anumit punct un aer de documentar. Doi bărbaţi în toată firea, aspri ca şi peisajul din jur, dar cu inimă de aur bine ascunsă după tăceri pudice se descurcă fără vreun ajutor la ţinerea pe picioare a fermei de oi.
Şi parcă regizorul-scenarist a simţit nevoia publicului să se destindă, să râdă şi i-a oferit scene neaşteptate de umor. Chemarea câinelui, reacţiile mirate şi disperarea timidă sau brusc precipitată a lui Gummi, discuţiile cu veterinarul, un drum prin vastitatea din jur cu buldozerul sunt toate mici scântei vesele ce detensionează un discurs arid. Şi face povestea credibilă şi foarte umană. Deseori emoţionantă, pe măsură ce se apropie de sfârşit. Filmul este plin de detalii şi scene originale, mici şi plăcute, la care sala priveşte fără să respire. Nu e nimic previzibil în poveste şi mereu vrei mai mult.
Când măştile cad şi adevăratele caractere ies la suprafaţă, finalul te strânge de gât. Este deschis, pentru ca fiecare să aleagă ce vrea. Dur şi brusc, ca să îţi rămână în cap.