Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Romeo şi Julieta

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Romeo şi Julieta în Craiova


septembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De Julieta am citit cu ocazia avanpremierei într-un ziar local. Că are 26 de ani dar arată de 14, cântărită cu plasture cu tot, plasturele de pe un picior unde s-a lovit la repetiţii. Povestind că sosind prima oară în Craiova a luat tramvaiul, deşi Craiova nu are tramvai. Cum voia să meargă într-o vizită la adresa Craioviţa numărul 9 şi i s-a explicat că de fapt e vorba de cartierul Craioviţa Nouă...

Ei bine, articolul acela din 'Ediţie specială', pe lângă îndemnul de a merge la teatru spre a vedea sânii dezgoliţi ai Julietei, are meritul de a fi introdus-o pe Julieta aşa cum este ea în interpretarea Oanei Bineaţă. Ea are datele fizice ale personajului, ea oferă prin joc o variantă plauzibilă pentru o fetiţă îndrăgostită. Copilăroasă prin atitudine, pentru ea totul este o joacă până la întâlnirea lui Romeo. O cu totul altă abordare decât în obsedanta referinţă a lui Zefirelli. Pe marginea patului, dând din picioare chicotind cu doica şi mama ei, Oana este perfectă. Alergând nebunatecă prin sală, păşind pe fotoliile unui rând lăsat liber, apoi brusc apărând în loja din spate, dansând în baia de lumină a unui reflector care o urmăreşte, este o întruchipare a exuberanţei copilăreşti. Sunt scenele cele mai frumoase ale celor doi îndrăgostiţi. Romeo păşeşte de pe un fotoliu pe altul, încordat şi în acelaşi timp transfigurat de flacăra dragostei pentru Julieta de la capătul celălalt, alergând spre îmbrăţişare exact când rostiseră 'la revedere'.

Julieta este încântată de propunerea nunţii cu Paris, e doar un nou joc. Cu ce o cucereşte Romeo? Nu ştiu. Pentru mine nu este vizibil. Dar ce contez eu? Important era ca ei să-i placă. Tot timpul Julieta e cea care conduce, ea se maturizează brusc într-un ceas de joc, devine dintr-o dată o femeie care ştie să împlinească pasiunea. Apoi are puterea de a intra în jocul sorţii cu luciditate, de a înţelege totul, aşa cum noi toţi cu greu putem înţelege asta după o viaţă. Aşa este Oana. Un capriciu. Cu atâta personalitate încât convinge şi prin contradictoriu. Acesta este spectacolul ei. Aproape exclusiv.


Nu vreau să-l nedreptăţesc pe Romeo. Doar că el rămâne în limitele, onorabile desigur, ale unei interpretări corecte. În ochii mei este dezavantajat de costum. Este ca toate celelalte voit modern, de undeva de "după blocurile gri". Şi totuşi mai puţin firesc, nici chiar ca în cartier, nici chiar ca al unui tânăr non-conformist de azi. O predominantă de negru uzat, sărăcăcios, care şterge din culoarea jocului acestui Romeo interpretat de Cătălin Băicuş. De altfel mai este şi semnul calviţiei remarcat în ciuda tunsorii la zero. Romeo oscilează cam brusc între romantismul blajin şi visător la agresivitatea unui băiat de băiat. Cel care îl potenţează este părintele Lorenzo. În faţa lui are cea mai profundă înfăţişare de bărbat. De altfel acesta este şi meritul lui Adrian Andone, că dă naştere unui Lorenzo care este chintesenţa înţelepciunii, credinţei, a vieţii. Păcat că rolul lui Principelui nu este de o anvergură mai mare spre a fi alături de Lorenzo un al doilea pilon de forţă pentru ceea ce trebuie să însemne viaţa. Angel Rababoc, îmbrăcat în alb, apare prea puţin faţă de negrul lui Lorenzo.

Dezechilibre mai există în piesă. Cele două familii rivale nu sunt, paradoxal, la fel de vivace pe scenă. Valentin Mihali imprimă Capuleţilor propria sa personalitate ludică. El nu stă o clipă locului, fie şi numai din priviri. Spre deosebire de Tudorel Petrescu, un Montague tăcut, pierdut în decorul întunecat. În familia sa mai degrabă Monica Modreanu exteriorizează mai mult. Ea este masca tragediei pe când Cerasela Iosifescu este o Lady Capulet care încântă sala mai ales în jocul ei cu Paris. Marian Politic este adevăratul 'june prim' al teatrului craiovean, adus mereu la partituri bufe. Aici impune prin joc, mai ales prin cel dincolo de replici, în scenele dinamice de un comic spontan.

Suntem totuşi invitaţi în Italia, comedia nu cedează nimic. Doica Nataşei Raab este la fel de strălucitor ca al echipei Capuleţilor unde numai Tybalt dă chip urii. Violenţa născută din ură aminteşte la început de West Side Story numai că dansul actorilor români e pe undeva frânt exact când ar trebui să explodeze. Este de altfel dilema întregului spectacol. Cât de fidel poate rămâne unei montări clasice după Shakespeare, cât de modern poate fi spre a cuceri publicul de azi? Cât contează vârsta spectatorului? Este o blasfemie să aminteşti de Leonardo di Caprio pentru cine l-a văzut mai întâi pe Laurence Olivier?


Mai putem asculta noi acum tiradele originale? În întregime? Mai pot rosti actorii versurile încărcate de metafore şi de simboluri într-o lume obişnuită tot mai mult spre cultura imaginii şi muzicii? Cât de credibilă rămâne povestea pentru tinerii care cunosc mai degrabă viaţa reală de acum decât transfigurările artistice de veacuri? Noi nu mai putem fi spectatorii lui Shakespeare. Atunci un bărbat juca rolul feminin, acum e de neconceput ca Julieta să nu se dezbrace pe scenă. Atunci poate că se extaziau la versurile sofisticate, acum coloana sonoră care se aude din boxe profesioniste ne face să vibrăm. Regizorul Yiannis Paraskevoupoulos a inserat şi jocul de-a replicile originale, a lăsat şi o schimbare de decor la vedere, a dinamizat jocul şi a încercuit sala în final cu actorii rostind numele şi arătând fotografiile atâtor îndrăgostiţi. Cuvântul regizorului, 'Romeo trebuie...', din caietul program este dedicat "in memoriam Lia şi Vasilis".

Intervievat de Patrel Berceanu, el declară: "Piesa se adresează tinereţii noastre, când lipsea experienţa şi totul era liber. Ne îndrăgosteam fără teamă atunci, pentru că nu ştiam... cred că peste un an nu aş mai simţi nevoia să regizez această piesă pentru că dragostea ideală mi se va părea nostimă." Asta o spune la 34 de ani. Rămâne de văzut cum va gândi peste un an. Până atunci rămâne de văzut cum vor veni tinerii, cum vor înţelege ei acest spectacol pentru două vise, după cum le propune regizorul grec: 11 tablouri cu visul lui Romeo, 6 tablouri pentru coşmarul Julietei.

Care este farmecul acestui mit? Cât de şlefuit este sânul statuii Julietei din Verona? Semn că dincolo de estetica savantă rămâne ceva simplu care durează. Pentru că rezonează cu ceva din noi. Astă seară la ştirile TV în câteva minute e vorba de un tânăr care a împuşcat-o pe cea care nu voia să-i răspundă dragostei lui, după care s-a sinucis.

P.S.
Romeo şi Julieta
este premiera ce inaugurează noua stagiune a teatrului craiovean care acum îşi personalizează titulatura: 'Teatrul Naţional Marin Sorescu'. Cu sala mare denumită 'Amza Pellea' şi sala mică 'I.D. Sârbu'.
Directorul general, Mircea Cornişteanu, spunea în cuvântul de deschidere că nu a mai existat o premieră craioveană a acestei piese de peste 100 de ani.



 Toate articolele despre Romeo şi Julieta


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 Martori tăcuţi la cele întâmplate - Romeo şi Julieta, Ion Parhon


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer