Reviriment clasic în haină expresionistă - A pelikán / Pelicanul

Da, regizorul Felix Alexa, cu un bogat palmares în spate, cuprinzând montări de un larg evantai stilistic, dă şanse reprezentaţiei de tip clasic, agrementată expresionist, să se afirme pe scena Teatrului Maghiar din Cluj. Ultima lui realizare aici e un spectacol echilibrat şi onest după "piesa de cameră" Pelicanul de August Strindberg. Dar tot aici el a montat în 2012 Domnişoara Iulia, trădându-şi slăbiciunea pentru universul bântuit de fantome din scrierile marelui dramaturg suedez.

Încep cu scenografia concepută de Carmencita Brojboiu deoarece şochează din start paralelipipedicele vitrine cu aparenţă de vivarii / acvarii, luminate straniu din interior, răspândite aleatoriu pe scenă. N-am mai întâlnit o atât de puternică implicare a decorului în mersul acţiunii de la Nunta mic-burgheză a lui Bertolt Brecht în regia Ancăi Bradu, adică din 2006. E bine că din zece în zece ani decorul reînvie ca personaj himeric, anulându-şi rigiditatea. Mobila de bucătărie din Domnişoara Iulia e înlocuită aici cu aceste iluminări concrete ale obstacolelor obsesive din mintea personajelor, de fapt, poli magnetici între care se zbat până la epuizare. Sunt obiecte-făpturi încremenite iniţial. Într-una din "vitrine" e soţul mort al Elisei, fantomă ce nelinişteşte şi agită spiritele. În alta e etajera compartimentată în pătrăţele, sugerând, poate, o virtuală, dar eşuată ordine familială, mai la dreapta e comoda sigilată în vederea inventarului testamentar, apoi soba incapabilă să alunge frigul interior, mai apoi fragilitatea de un verde pur a plantelor neocrotite (golul insinuat prin înlăturarea lor), şi chiar un mic ecran redând, poate, vibraţii ale subconştientului, toate prinse în plasa conflictelor. Aceste "vedenii" (de observat că şi mobila din casă devine obiect al delirului, al depresiei!) încep să se mişte, împung şi agresează sensibilitatea rănită a eroilor. Cine declanşează această stare conflictuală extinsă în metafora decorului? Elise. Femeia. Misoginismul lui Strindberg e direct şi dur exprimat.

Cu acest pas înainte al scenografiei, pas viguros spre un expresionism vizionar ţinut sub control strict, regizorului i-a fost mai uşor să se concentreze pe conturarea psihologiilor. Elise, femeia rece, egoistă şi besmetică, îşi neglijează copiii, intră în conflict cu ei, întocmai aşa cum femela pelican, din prea multă afecţiune, îşi striveşte puii sub picioare. Trimiterea glisează şi prinde contur. Kézdi Imola colorează cu graţie şi inteligenţă cele două faţete ale Elisei, această mamă denaturată care distruge tot ce atinge, reuşind un recital actoricesc de înaltă ţinută. E un rol ingrat, trebuie să recunoaştem. Dar ea ştie să-şi ascundă subtil senzualitatea femeii îndrăgostite de propriul ei ginere şi să-şi arate cruzimea, indiferenţa faţă de cei din jur. Cu toate acestea rămâne la fel de fermecătoare. Ocultat de strălucirea Elisei apare Bogdán Zsolt în Axel, amantul Elisei şi soţul Gerdei. Joc sobru, rezervat. Parcă nici n-ar fi om, ci un robot programat să parvină prin furt şi adulter. Cele două sensibilităţi distruse de cuplul adulterin aduc pe scenă imaginea învinşilor dezabuzaţi. Gerda (Imre Éva) îşi deplânge iubirea înşelată, fratele ei, Fredrik (Árus Péter), îşi ţipă disperarea. Prin replici tăioase şi prin rigiditatea feţei, din prima scenă, Kántor Melinda anticipează deznodământul tragic al acestei familii din perspectiva guvernantei Margret. Aducându-şi eroii în pragul disperării, inevitabilul se produce.

Ca şi Pescăruşului cehovian, Pelicanului strindberghian i se caută simbolistica adecvată în prefigurarea profilului spiritual al eroinei centrale. Strindberg preia informaţia conform căreia pasărea acvatică din titlu, pescăruşul mascul, ar fi în stare să se sacrifice pentru puii aflaţi în primejdie, smulgându-şi de disperare pieptul ca din sângele prelins puii să reînvie. Borges analizează şi el într-un text acest comportament al pelicanului. Strindberg îl foloseşte, apoi îl anulează: "nişte minciuni dintr-un manual". Dar metafora se adânceşte considerându-se că tatăl mort al copiilor ar fi adevăratul "pelican", ocrotitor şi spirit casnic.