În 2006, Cătălin Mitulescu debuta în lungmetrajul de ficţiune cu Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Sfârşitul era al comunismului, iar lumea era aceea a unei periferii de Bucureşti, plină de culoare, vizitată de păcate, mustind de speranţă. În 2016, Mitulescu propune Dincolo de calea ferată, o reîntoarcere, la un sfert de secol distanţă din punct de vedere al timpului cinematografic, în lumea de la capăt de lume. De fapt, de la capăt de metropolă adânc înfiptă în epoca post-comunistă.
În metafora feroviară, lumea noului film al lui Mitulescu e un vagon lipit în chip ilicit la un tren lung, al cărui capăt merge în direcţie necunoscută. O anexă căutând cu disperare să se lipească de corpul-mamă. Doar că metafora asta invită pe o cale uşor cam facilă. Nu noi, publicul fin, educat, salariat, manierat suntem acolo, pe ecran, ci ei, căpşunarii, ţiganii, sărăntocii. Nu noi arătăm în halul în care arată personajele lui Mitulescu (formidabilă colecţie de chipuri, grimase, tatuaje, ipostaze, purtând pecetea urâtului desfigurator, amintind de casting-ul lui Daneliuc din legendarul Glissando), nu noi vieţuim în spaţiile lui Mitulescu (nu există cadru mioritic care să nu mustească de kitsch hohotitor, de cacofonii arhitecturale hiperbolizate, de suite scenografice groteşti; după cum, în oglindă, nu există cadru italian pe care să nu îl poţi bănui de hiper-calofilie, antiteză un picuţ cam prea evidentă).
Şi dacă ne înşelăm? Şi dacă nu e vorba doar despre ei, cei pe care ne-am obişnuit să-i tratăm când cu dispreţ, când cu nepăsare, peste care presăram, uneori, oarece firimituri de milă ipocrită? Dacă e vorba şi despre noi? Noi, toţi? Dacă periferia, dacă mai dincolo-ul de calea ferată (deopotrivă simbol al evadării şi al precarităţii extreme a vieţii cotidiene) e întreaga Românie, construindu-şi destinul post-comunist în deplină ilegalitate, ca pe o casă netencuită, bombardată sonor şi moral de tren şi de manele, burduşită cu haine, sticle, cioburi culese de prin lume şi aglomerate într-un haos greţos? Dacă aşa am ales să petrecem dincolo de sfârşitul acelei lumi?
Partea a doua - Femeia
În Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, personajul Dorotheei Petre trimite scrisori acasă de pe vaporul pe care a ales să-şi petreacă libertatea. În Dincolo de calea ferată, personajul Adei Condeescu, prizonier al casei / lumii kitsch şi al copilului de 2 ani, respinge apelurile soţului plecat să chelnărească pe malul unuia din marile lacuri ale Italiei.
Soţul (un Alex Potocean riguros în capacitatea de a exterioriza minimal un tumult interior alimentat de instinctualitate şi orgoliu) e un bărbat frumos, cu lipici la doamne, indiferent de naţionalitate şi de mijlocul de transport. Scenariul e suficient de subtil încât să formuleze un semn de întrebare la capătul afirmaţiei "El nu îşi înşală soţia" şi să-l lase acolo.
Femeia, în schimb, anunţă scurt "Te-am înşelat!". Adevărat? Şi continuă: "S-a terminat! Te las! Vino!". Contradicţie?
Să derulăm înapoi. Bărbatul a plecat în Italia ca să câştige banii necesari pentru, probabil, a termina casa începută la capătul liniei în care ar urma să trăiască împreună cu familia. Adevărat? A stat în Italia mult mai mult decât a anunţat iniţial că va sta, şi-a lăsat în casă nevasta şi copilul şi a ales să trăiască departe, singur. Contradicţie?
"Te-am înşelat!" nu se referă la o aventură cu un alt bărbat, ci mai degrabă la un salt înspre maturitate. "Nu mai sunt puştoaica mişto şi fraieră pe care o cunoşteai. Sunt o femeie care ştie ce vrea. Te vreau pe tine, doar pe tine, şi asta voi obţine. Dragul meu, eu, tu şi copilul nostru vom trăi fericiţi împreună, undeva departe, fără vreun regret pentru lumea asta de dincolo de sfârşit".
Somptuoasă în pielea personajului său, Ada Condeescu licitează excepţional în jocul de love and hate, de aţâţare şi respingere, de du-te vino, făcând dragoste cu mintea bărbatului-băieţel, confuz şi rătăcit între acasă de Ferentari şi acasă de Bellagio, între femeia casei şi femeile drumului, între adolescenţa pierdută şi maturitatea niciodată câştigată. Păcat că subtilitatea jocului actoricesc şi a aproape întregului scenariu e parţial aruncată în aer de finalul ultra-explicit.
Epilog
Femeia îndeplineşte ultimul pas al drumului spre sine şi pleacă. Ţara îşi continuă traseul bezmetic, adică rămâne pe loc. Mai un pumn, mai o poşircă, mai o orgă. Punct şi de la capăt. Iar şi iar şi iar iar.
Mitulescu îngăduie o rază. Nu de speranţă, ci de melancolie. Afară e întuneric e unul din marile cântece lăutăreşti din repertoriul lui Dona Siminică. În întunericul cinematografului, sclipeşte cercul albastru al Shazam-ului. E semn că oamenii vor să ştie ce e cu picătura de frumos strecurată în oceanul de hâd.
În rest, cel mai negru cine-raport de ţară proiectat vreodată. Du-te, Ada, du-te!