Cea de a XXI-a ediţie a Festivalului Filmului European se desfăşoară în Bucureşti (4-11 mai 2017), Iaşi (12-14 mai 2017), Gura Humorului (19-21 mai 2017), Tg. Mureş (19-21 mai 2017) şi Timişoara (26-28 mai 2017).]
Am 16 ani şi am văzut filmul ăsta într-o duminică sear(băd)ă. Zic asta de-acum pentru că mi se pare că cititorul ar trebui să ştie cine e tipul care face pe criticul pentru el. Nu-s vreun critic, după cum am zis, fac pe criticul. Ce va găsi cititorul mai jos e un sample de preacăutată "voce a adolescentului". O perspectivă mai dincoace asupra unui film istoric.
O s-o zic de la început ca să mi-o iau de pe suflet - Im Labyrinth des Schweigens / Labirintul minciunilor (Germania, 2014) e despre Holocaust. Sau, mai degrabă, e despre Germania post-WWII. Şi mai specific, despre crimele comise de soldaţi, personal şi medici la Auschwitz. O temă care nu e uşor de tratat. Cu siguranţă, e o temă în care poţi să te rătăceşti uşor. Titlul filmului e destul de explicit în sensul ăsta - e un labirint, şi încă unul foarte întortocheat.
E un labirint în care Giulio Ricciareli se pierde, dar se pierde onorabil. Pune în lumină atrocităţile comise în timpul războiului şi efectele lor peste timp în plan social, dar nu reuşeşte, cred eu, să trateze subiectul în toată complexitatea lui.
"Ok, bun, dar despre ce-i filmul?"
Filmul urmăreşte o parte mai puţin cunoscută a istoriei Holocaustului, şi-anume Procesul Auschwitz din Frankfurt de la începutul anilor '60. Rămîne în istorie cu un statut aparte - a fost singura dată cînd o ţară învinsă îşi acuza proprii soldaţi de crime comise în timpul războiului. Protagonistul este Johann Radmann, un procuror-puşti al cărui tata a fost un oponent fervent al nazismului. Se plictiseşte de groază cu diverse cazuri de infracţiuni rutiere minore, dar are un simţ al justiţiei foarte profund. E un spirit idealist, prins într-un context în care simte că nu se poate manifesta. Profesia lui banală devine foarte brusc centrul unei naraţiuni de amploare istorică atunci cînd un jurnalist, Thomas Gnielka, intră în sediul Procuraturii cu o poveste pe care urmează să o publice şi pe care vrea să o supună înaintea legii: un fost SSist de la Auschwitz predă unor copii de grădiniţă. Procurorii prezenţi îl resping şi îl ignoră. Toţi, mai puţin Radmann. Interesul pe care îl prezintă faţă de caz va fi declanşatorul întregii naraţiuni, o poveste eroică despre un tînăr care se luptă pentru o cauză pe care toată lumea o consideră ca fiind inexistentă.
"Ia stai, adică ce-mi zici tu că ignoră aici? Holocaustul?".
Întrebare firească. Mi-a venit greu a crede cînd am văzut filmul, aşa că am făcut nişte back reading (pe slăvitul Internet, pentru că sînt millennial; din cel puţin 3 surse, niciuna Wikipedia, pentru că nu îmi bat joc). Faptele istorice sînt acolo. Societatea Germaniei de după WWII suferea de un soi de amnezie în masă, încercînd să nu vorbească, să nu-şi amintească şi să nu abordeze direct ce s-a întîmplat pe partea lor de baricadă în timpul războiului. Lagărele, cruzimea, brutalitatea - un vis urît şi nimic mai mult. Mi se pare atroce, sincer, dar pot să şi înţeleg - justificarea oferită de film e că mulţi dintre cei care participaseră la război făcuseră lucruri de care nu erau mîndri. Mulţi fuseseră membri de partid.
Mai toţi se prefăceau că nimic nu s-a întîmplat.
Radmann, un personaj-amalgam compus din cei 3 procurori care chiar au urmărit cazul, îşi propune să ridice vălul acesta şi să forţeze societatea să recunoască şi să înfrunte direct problema. Începe o întreagă furtună - mărturii ale supravieţuitorilor, căutat prin arhive prăfuite după poze, documente, liste, dramă personală, frustrări legale, arestări, depoziţii şi procesul la sfîrşit. Radmann se dedică trup şi suflet cazului, pînă într-acolo încît pierde din vedere ce face - luptă pentru dreptatea neacordată unor oameni care au îndurat mult prea multe. Ajunge în punctul în care, excedat fiind de denial-ul generalizat în care se află toată generaţia părinţilor lui - generaţia celor care au participat la război -, luptă doar pentru a demasca. Pe toată lumea. Toată lumea devine un criminal şi un trădător pentru el. "Vrei ca toţi copiii să îşi bănuiască taţii că sînt nişte criminali notorii?", îl întreabă un personaj la un moment dat. "Da! Exact asta vreau!", răspunde el. Suferă pentru că se simte dezrădăcinat. Lumea şi ţara pe care le cunoştea devin nişte spaţii străine, nişte spaţii care i-au ascuns din propriul trecut.
"Stai, n-am înţeles. Legal sau personal drama? Pînă la urmă, despre ce e vorba?"
Înţeleg de ce ar apărea întrebarea asta. Paragraful anterior pare că nu ştie despre ce să vorbească - despre perspectiva legală a epicului sau despre perspectiva personală. Tocmai. Tocmai asta face şi filmul. Filmul nu ştie dacă să trateze subiectul ca un studiu social sau ca o dramă legală. Pe de-o parte, vedem cum firul istoriei se pierde in "labirintul de minciuni" ţesut de fiecare individ în parte, pe de alta parte, îl vedem pe Johann intrînd cu capul înainte în acelaşi labirint şi ieşind un om schimbat. Im Labyrinth des Schweigens / Labirintul minciunilor tratează foarte indecis temele pe care le propune, şi ceva din macro-ul întregii poveşti se pierde în micro-ul deseori irelevant al personajelor. În afară de Radmann, niciunul dintre personaje nu e creionat cu atenţie, multe dintre ele sînt inconsecvente de-a lungul filmului şi nici nu atrag vreo simpatie aparte.
"Practic, tu-mi spui că am de-a face cu un film deştept, dar cu tematică împrăştiată şi personaje anoste. Nu e nimic demn de recunoaştere?"
Ai răbdare, acum vorbim şi despre asta. Filmul are o imagine absolut superbă, lumină caldă şi plăcută, şi cîteva momente remarcabile. Personal, m-a mişcat enorm momentul depunerii de mărturii de către supravieţuitori. Ricciareli închipuie acolo un montaj cu fiecare supravieţuitor în parte: nu auzim ce spun, vocile lor sînt înecate de linia sonoră, dar toţi au cîte un micuţ tic al lor, detalii care vorbesc tare şi care se aud puternic pînă şi peste muzică - unui bătrîn îi zvîcneşte mîna în timp ce izbucneşte în plîns, altul se joacă cu ramele ochelarilor foarte distras şi distant, unei bătrîne îi tremură dureros colţurile gurii în timp ce vorbeşte. Genul ăsta de portretizare, asta mi se pare că lipseşte din restul filmului. Totuşi, scenele emoţionante şi deştepte sînt acolo, însă mi se pare ca se cam pierd.
"Şi ce ai zice despre film per total?"
Per total, Im Labyrinth des Schweigens / Labirintul minciunilor vorbeşte despre foarte multe faţete ale unei probleme, dar vorbeşte prea puţin. Ricciareli reuşeşte să prezinte foarte convingător un subiect foarte sensibil, dar îl tratează mult prea... nu ştiu, mult prea lejer. Mă rog, aşa mi se pare mie. Dacă există vreun film care chiar să ceară gravitate, seriozitate, care să justifice şi elemente foarte dark în el, cred că acela ar fi un film despre Holocaust. E interesant de urmărit, deşi cred că Im Labyrinth des Schweigens / Labirintul minciunilor se apucă de o muncă grea pe care nu reuşeşte să o ducă cu totul pînă la capăt.
Una peste alta: de văzut!
(Petru Roşu este elev, cls. a X-a la Colegiul Naţional Sf. Sava, co-organizator al Festivalului de film pentru adolescenţi Super)