Pseudo-cronica melomanului non-specialist - MultiSonicFest 2005

Prieteni, vă recomand călduros festivalul MultiSonicFest. Anul ăsta nu-l mai prindeţi, pentru că tocmai s-a terminat. Dar în septembrie 2006, dacă veţi afla că se mai ţine aşa ceva, să mergeţi neapărat! Mai ales dacă doriţi să ascultaţi şi altceva, mai puţin convenţional, depăşind tiparele care ne-au devenit, poate, mult prea familiare în atâţia ani.

Nu ştiu dacă şi acasă aş putea să ascult muzica asta la care am fost părtaş sâmbătă si duminică, în calitate de spectator la cea de-a doua ediţie a festivalului ce are ca subtitlu(ri): Trans-Fusion Kontakt şi Electro / Jazz / Contemp / Dance / Improv; dar acolo, în faţa scenei pe care se-ntâmplă creaţia, am simţit fiorul ce-apare totdeauna în apropierea unui fapt valoros.

Dintre cele 7 concerte susţinute în 4 zile (22-25.09.2005), am reuşit să ajung la 3. Acum, la final, uitându-mă în program, regret că n-am putut să merg şi la celelalte (de asemenea, regret absenţa mea în 2004, la prima ediţie - am văzut programul, cred că a fost grozav). Iată, pe scurt, ce concerte am pierdut anul acesta:
1. ElectroSoundShock = electro-fusion concert
2. ImproVisions = free music concert
3. Inter-Art Contemporary Music and Dance Group = Music & Dance & Video & Body-Painting
4. Electric Renaissance = Extraordinary performance Franziska Baumann (voice, sound-dress, cyberglove & sensorlab)

Şi am asistat la:
5. Sound-Mix-Improv Fusion Kontakt 1 = Jamsession
6. Harmonic Meeting = Extraordinary concert Harmonic Chant & Video
7. Sound-Mix-Improv Fusion Kontakt 2 = Jamsession

N-o să mai protestez legat de problemele tehnice apărute la sonorizare, deja s-au clasicizat; n-o să vă mai spun nici despre non-punctualitate, şi asta se iartă (deşi să începi un concert mai devreme de ora anunţată, mi se pare mai grav decât dacă întârzii).

Să vă spun despre audienţa fulminantă: sâmbătă, la concertul no. 5, care trebuia să înceapă la 19.30, ajungând eu pe la 19.15, las pe stânga fumătorii de pauză şi intru în sală, auzind nişte şuşoteli: a-nceput, a-nceput! În Sala Radio, de 1000 locuri, ce să vezi: maxim 100 de spectatori, bine răspândiţi, asistau la reprezentaţia deja în desfăşurare.

Nu-i de mirare că duminică, la concertul no. 6, de la ora 18, când sala era aproape jumătate plină, fătuţa prezentatoare (nimeni alta decât Irinel Anghel), cu lacrimi de fericire în ochi, nu s-a putut abţine să nu ne povestească despre "marea" audienţă de anul trecut, 70 de persoane, cu tot cu luminişti, organizatori şi plasatoare, la concertul a doi indivizi care cică la Paris vând 10.000 bilete cu trei săptămâni înaintea concertului. Oricum, cred că i s-a mai domolit entuziasmul la concertul no. 7, de la 19.30, când jumătatea s-a înjumătăţit, iar spre sfârşit s-a ajuns iar la aprox. 100 spectatori.

Poate vă gândiţi că a fost biletul scump? Sâmbătă nu m-a costat nimic, nu mi-a mai primit nimeni banii, fiindcă n-am reuşit să ajung la prima reprezentaţie, iar duminică - 2 lei şi 50 bani!

Mai greu îmi este să vă vorbesc despre muzică - mi-e teamă că gândul vă va duce la cu totul altceva decât am văzut / auzit eu - iată de ce:

După cum remarcaţi, concertele 5 şi 7 au fost un fel de jam-session-uri improvizatorice, în formulă de quintet, cu baza dată de Duo Pro Contemporania, pe care merită să-i cunoaşteţi: Irinel Anghel (piano, gu zheng, khaen, toy piano, log-drum, midi-keyboard, laptop & live electronics) şi Andrei Kivu (violoncel, acordeon, flaut, trompetă, tubă, shofar, duduk, sheng, sampler & live electronics).

La concertul de sâmbătă i-au avut invitaţi pe Jürg Solothurnmann (saxofoane), Matthew Mitchell (guitar & saxofon bariton) şi Andrei Marcovici (percussion extrem de bogat, inclusiv vibrafon), iar duminică pe Franziska Baumann (voce), Mircea Tiberian (pian şi percuţie) şi Sorin Romanescu (electric guitar), constituindu-se astfel în două formule diferite ale aceluiaşi concept: Free Sound International Ensemble.

Ei, cum să vă explic ce-au făcut ei pe scenă, când habar n-am care-i termenul potrivit? Hai să zic muzică de avangardă, contemporană, care la primele măsuri te cam scoate din sărite şi deja eşti într-o mică dilemă: să pleci naibii mai repede sau să te urci pe scenă şi să contribui la zgomotele deja existente, cu ce găseşti şi tu pe-acolo.

O senzaţie similară am avut ascultând cândva la radio o Suită pentru clarinet şi bandă magnetică - la prima audiţie mi-am zis: băi, ce naiba e asta, parcă aş fi eu încercând să-nvăţ să suflu-n clarinet, iar fiu-meu se joacă la magnetofon derulând banda înainte-înapoi, cu diferite viteze. Ei, bine, după un timp îţi dai seama că toată treaba nu-i chiar aşa de simplă ori de haotică.

Tot aşa şi la concertul de sâmbătă - dacă ai răbdare câteva minute, vei sesiza că oamenii ăia de pe scenă chiar ştiu ce fac, şi sunetele alea dizarmonice şi aparent fără nici o noimă se-ncheagă undeva şi-ţi produc în organism o rezonanţă cu totul diferită de cea cu care eşti obişnuit, indiferent dacă asculţi rock, jazz, blues, muzică clasică, etc.

În a doua seară, ştiind cam ce poate urma, aşteptam cu nerăbdare concertul no. 7. Totuşi, abia la ultima piesă m-am simţit pe deplin satisfăcut - parcă improvizaţiile nu s-au potrivit la fel de bine ca în seara precedentă; chiar şi Tiberian, părea uşor debusolat, tot timpul căutându-şi locul; doar la ultima piesă, unde Romanescu a preluat controlul, mi s-a părut că, în sfârşit, s-au găsit toţi, unul pe altul.

Nu pot să nu remarc modul de interpretare şi îndrăzneala Franziskăi Baumann de a-şi folosi vocea aidoma unui instrument; în jurul căreia au fost construite majoritatea improvizaţiilor - cu-atât mai mult sunt curios cum a sunat reprezentaţia ei solo.

Două vorbe si despre concertul no. 6 - David Hykes (voce, gâtlej, mă rog, tot sistemul respirator), ajutat, sporadic, de Andrei Marcovici (percuţie) şi Andrei Kivu (violoncel, tromba lontana). Omul respectiv propune găsirea unor "vibraţii primordiale", şi dezvoltarea acestora după o anumită armonică, apoi revenirea la sunetul iniţial. Cum face asta? Cu gâtul, plămânii, nasul, gura. Rezultatul este o mormăiala de tip zen, buddhist, etc. Pe un ecran în spatele lui se mişcă nişte culori, cu ajutorul unui program ce foloseşte sunetele emise de el.

Aici, reacţia mea a fost inversă decât la concertul no. 5: iniţial mi s-a părut interesant ce face omul ăla, mai ales că aveam impresia că aud simultan două voci ale aceleiaşi persoane, dar nu după mult timp a trebuit să fac eforturi serioase ca să nu izbucnesc în hohote de râs; se vede treaba că nu sunt făcut pentru a aprecia rafinamentele astea orientale, chiar dacă un spirit muzical universal cum a fost Yehudi Menuhin a afirmat despre David Hykes că "ne-a adus muzica sferelor". Se pare, totuşi, că sfera căreia îi aparţin eu nu era printre acelea.

La final, ne-a propus, ca experienţă, să mormăim toţi, împreună cu el, pentru ca nu-ştiu-ce să se întâlnească deasupra capetelor noastre. Zis şi făcut - au lăsat băieţii lumina mai mică, şi trage-i mormăială, frate. Ei bine, la sfârşitul acestei experienţe s-au constatat următoarele:
- un domn din dreapta mea, care se plângea de reumatism, a remarcat că nu-l mai doare nimic;
- o doamnă din spate, care strănutase de câteva ori, zicea că i s-a desfundat nasul complet;
- un tip din primul rând, care ne deranjase pe toţi la început, din cauza cheliei prea strălucitoare, s-a ridicat la sfârşit cu o splendidă coamă leonină pe cap;
- eu însumi m-am lăsat de fumat;
- dar cel mai spectaculos caz a fost cel al unui tip căruia cu o săptămană înainte îi fusese reţinut permisul de conducere, iar la sfârşitul mormăielii şi-a găsit în buzunarul de la piept permisul perfect în regulă.

P.S.: Pe 16 octombrie începe Bucharest Jazz Festival 2005. Fiţi pe fază!.