Deşi acest lucru poate fi datorat faptului că Mustang are un scenariu original, Deniz Ergüven îşi permite să ducă discursul filmului mult mai puternic înspre zona de critică socială, abordând teme feministe precum cele ale abstinenţei forţate, a căsniciilor aranjate şi a suprimării drepturilor femeilor. Cu toate acestea, multe situaţii din filmul său au la bază întâmplări reale pe care le-a trăit regizoarea sau prietenii ei şi evenimente pe care ea le-a documentat atunci când a scris scenariul. (sursă: Vogue)
Fapt care îi şi reuşeşte: tradiţiile familiale tipice zonelor rurale din Anatolia sunt expuse aici drept retrograde şi ilogice, care distrug vieţile nevinovate ale adolescentelor şi femeilor care trăiesc în respectivele societăţi. Obiceiurile asociate femeilor sunt adesea umilitoare până în punctul în care tinerele cedează sub presiunea lor. Există doar două soluţii la această situaţie, iar amândouă par extreme: fie te conformezi, fie evadezi cu riscul oricărui sacrificiu. Această conformare apare mai ales la personajele feminine în vârstă, care îşi însuşesc complet rolul impus de către societatea (aici, rurală) în care se află. Evadarea se petrece astfel în mod evident prin fuga la oraş (aici, Istanbul - care este cunoscut drept unul din cele mai liberale locuri din Turcia). Perspectiva asupra mediului rural turcesc este una fatalistă, acestuia nu i se dă nicio şansă de reformare, el trebuie părăsit, lăsat în urmă cu orice preţ şi cât mai repede.
Fiecare scenă din film le susţine pe restul, duce mai departe povestea filmului şi conţine cel puţin un mesaj implicit sau explicit despre suprimarea protagonistelor. Deşi majoritatea sunt serioase, există multe scene aproape ireale, vag umoristice în care se critică obiceiurile tradiţionale: un exemplu bun fiind scena în care fetele descoperă un dulap plin de obiecte care amintesc de sexualitate, acestea fiind ascunse acolo de bunica lor. Această dorinţă puternică de a face filmul cât mai substanţial, de a arăta cât de adânc poate fi sexismul tradiţional duce spre anumite exagerări ale scenariului, duce la o poveste unilaterală şi pe alocuri chiar forţată. Nu există loc de negociere sau de înţelegere faţă de oricine altcineva în afară de protagonistele sale asuprite.
Acest lucru se simte şi în scenele cele mai uşurele ale filmului, care le arată pe fete în timp ce se joacă sau glumesc - inocenţa lor este tuşată înspre exagerare, unele dintre surori având un comportament prea imatur pentru vârstele lor. Poate cea mai evidentă scenă de acest tip este cea a mesei în familie: Ece, sora mai măricică, se joacă cu degetul mijlociu pentru a-l sfida pe unchiul abuziv (emblematic pentru societatea în care trăiesc) în timp ce la televizor rulează o emisiune care condamnă femeile moderne. După ce aceasta este alungată de la masă, reacţia fetei este atât de disproporţionată încât devine aproape necredibilă.
Toate aceste chestiuni vin la pachet cu demonizarea oamenilor din mediile rurale turceşti, transformându-i pe mulţi în personaje aproape barbare. Filmul face asta fără a le oferi vreo circumstanţă atenuantă, vreun motiv pentru modul în care au ajuns să gândească astfel dincolo de cel al faptului că se supun orbeşte dogmelor unui Islam aproape radical. Iar asta duce, la rândul său, la o generalizare a societăţii turce în film.
Majoritatea locuitorilor practică totuşi o formă non-violentă şi deloc represivă a religiei musulmane, iar spre deosebire de alte state în care aceasta este religia majoritară, sistemul legal din ţară este separat complet de dogma islamică, încă de la începuturile existenţei republicane a Turciei (graţie reformelor lui Atatürk). Mai mult de atât, statistici independente indică faptul că în jur de 9% din populaţie nu este religioasă, majoritatea fiind tineri sub 35 de ani (categoria din care fac parte şi protagonistele). De altfel, numărul de locuitori la sat este în continuă scădere în Turcia, iar cel de la oraş aproape că s-a triplat în ultimii 30 de ani, astfel încât intenţia filmului de a expune o imagine de ansamblu a mentalităţii turceşti devine discutabilă.
Iar dacă este să vorbim despre un cinema cu afinităţi feministe (unul deocamdată emergent, dar totuşi destul de puternic), care provine din zone preponderent musulmane, aş recomanda două filme din 2015, unul din Maroc şi altul din Tunisia: Much Loved al lui Nabil Ayouch şi À peine j'ouvre les yeux de Leyla Bouzid. Două filme premiate în cadrul festivalurilor europene, care tratează acelaşi subiect al unui sexism cultural în moduri mai echilibrate, dar totuşi mai stringente.