Ca autor, Mihaela Michailov este atrasă de subiectele cronice ale societății, tratate dramaturgic în chei care combină realism, naturalism, minimalism, dar le imprimă și un lirism aseptizat, care tulbură privitorul. Pornind de la fapte de viață, Mihaela Michailov le transformă în texte dramatice cu caracter de generalitate, expresii generice ale unor stări sociale autohtone, la care cu toții ar trebui să medităm. Dramaturgia Mihaelei Michailov e una implicată politic, e un gen special de artă participativă care orientează spoturile teatrului spre puncte nevralgice din mediul public înconjurător. Scriitura ei e modernă, are încărcătură dramatică, intensitate, e un mixaj de tragic și comic, în care cele două registre se reliefează reciproc prin forța contrastului.
Mihaela Michailov privește lucrurile din interiorul fenomenelor care îi atrag atenția. A scris multe piese despre/cu copii și adolescenți, a făcut ateliere de dezvoltare a creativității la aceste vârste, crede în puterea educativă a teatrului de acest tip, care trebuie să se adapteze permanent, să rămână conectat la spiritul timpului propriu copilăriei. Copilăria de azi nu mai e precum copilăria bunicilor, timpii istorici sunt alții, iar procesul educațional ar trebui să țină cont de evoluția lumii.
Pe asemenea coordonate se pliază piesele Mihaelei Michailov. Ea scrie despre copiii și adolescenții de azi punându-se în papucii lor, cum se spune, devenind vocea lor, oferind tuturor o oglindă în care trebuie să privim cu toții, elevi, profesori, părinți, bunici, vecini, prieteni, cunoscuți, oameni de pe stradă. Încărcate de verosimilitate, textele ei vizează preferențial inteligența emoțională a spectatorilor.
Performanța în învățământul autohton înseamnă acumularea unui pachet cât mai mare de cunoștințe, chiar dacă unele perimate, medii maxime, rezultate la concursuri școlare naționale/internaționale, sute, mii de probleme de matematică, fizică rezolvate de azi pe mâine. Profesorii buni sunt cei care impun elevilor un ritm ce nu mai îngăduie nici timp liber, nici răgaz pentru descoperirea adevăratului eu al fiecăruia. Tiparul din învățământul românesc e copilul premiant, olimpic, numai că lumea e frumoasă pentru că e foarte diferită și nu toți trebuie forțați să se potrivească acestui șablon competițional. Numai că, dacă nu te conformezi, devii un copil rău! Îmi amintesc că, la una dintre orele de dirigenție din etapa școlarității mele, învățătoarea, care era OK, insista ca fiecare dintre noi să dezvăluim ce lucruri rele am făcut acasă. Eram tipul de copil extrem de curios, care, din cauza acestei curiozități, mai făceam și pozne, dar atunci am avut dificultăți în a identifica dacă fusesem copil rău sau nu. Ca să dau bine, am inventat ceva care nu se petrecuse în realitate. Deși nu fusesem copil rău, devenisem. Pentru că "trebuia"!
Orarul săptămânal al unui școlar din România arată cam așa: "din 168 de ore ale săptămânii, un copil doarme 56. Asta înseamnă că-i rămân, în fiecare săptămână, 112 ore ca să-și construiască un sine. În fiecare săptămână, un copil se uită 55 de ore la televizor. Asta înseamnă că-i rămân 57 de ore ca să crească. În fiecare săptămână, un copil stă la școală 30 de ore. Opt ore îi iau pregătirea și drumul la școală și înapoi acasă, șapte ore temele. Un total de 45 de ore, timp în care este constant supravegheat, n-are spațiu intim și este pedepsit dacă încearcă să-și impună individualitatea. Îi rămân, în fiecare săptămînă, 12 ore ca să existe", cum zice statistica din piesă. Dar pentru joacă?
Din mărturisile Katiei Pascariu am aflat că pentru Copii răi au lucrat foarte intens, în echipă, vreme de vreo lună și jumătate și că statutul de independent, care, în România, nu-ți oferă prea multe condiții materiale, i-a obligat la foarte multă creativitate. Actrița și-a tratat toate personajele cu aceeași unitate de măsură. Nu a luat partea victimei, a fetiței, ci le-a dăruit tuturor, inclusiv "Doamnei" și colegilor ei care practic o torturează, aceeași atenție interpretativă. Iar asta se vede, se simte, e un spectacol echilibrat, care nu stabilește vinovății, relatează cu mijloace scenice, pune un deget pe o rană. Katia Pascariu e super tare, trece firesc, în fracțiuni de secundă, de la un rol de copil la cel de cadru didactic adult, la copil vulnerabil, la copil timid, la copil rău. Katia Pascariu are talent cu carul. Cei care n-o cunosc, poate nici n-o observă când trec pe lângă ea, pentru că are o înfățișare comună, aș zice chiar ștearsă. Dar când începe să joace, se transfigurează și nu-ți mai poți dezlipi ochii de ea. Cu spontaneitate și inteligență scenică în momentele interactive, atât de grele, își activează capacitatea de improvizație, spiritul ludic și ține în mână audiența, fără a ieși din spiritul spectacolului. Un costum neutru îi permite să se metamorfozeze prin atitudine, voce, postură, rostire, fără artificii inutile, făcându-i jocul foarte credibil.
Într-un interviu, Mihaela Michailov declara că, în opinia ei "copilăria se termină când nu mai ești. Faptul că devenim oameni mari nu înseamnă că nu mai citim povești sau nu ne mai uităm la desene animate. Înseamnă că ne blazăm mai ușor și că ni se tasează mai repede coloana imaginației. Când nu ne mai jucăm, am devenit nespus de triști." Copilăria și tinerețea nu sunt delimitate de vârstă, sunt o stare! Depind de noi! Iar de la copii avem întotdeauna de învățat!