Primul şi cel mai rău copil din poveste e Mihaela Michailov - vede un reportaj despre un caz de violenţă în şcoală şi... gata ideea! Când îmi propune să scrie textul şi eu să-l joc, accept pe loc (de fapt nu chiar pe loc pentru că eram în troleul 97 care se deplasa). Trec vreo 2-3 luni şi de anul nou (2010-2011) Mihaela îmi trimite un mail cu primele rânduri. Apare, evident, nevoia de regizor: Alexandru Mihăescu (un copil rău, dar foarte bun). Urmează un schimb de mailuri cu primele drafturi ale textului, ping-pong, ping-pong... şi se conturează o primă variantă de text. Documentarea se face pe net, prin biblioteci, librării, în mas-media, prin visare cu ochii deschişi / închişi, şi la faţa locului, adică la o şcoală generală din Ploieşti (cu mulţumiri familiei Michailov). Acum apare în poveste cel mai bun prieten al copiilor răi - Voicu Rădescu - şi cel mai iubit loc de joacă al lor - Green Hours. Sunt cooptaţi în joc Cinty Ionescu - cel mai cool copil rău şi o artistă a video-ului, Adrian Cristea - cel mai inventiv şi mai tenace copil rău, de la care ne rămâne întrebarea "De câţi km de elastic e nevoie ca să umpli Green-ul?", Farid Fairuz - cel mai generos şi mai sensibil şi mai creativ dintre copii şi Edi Neumann - un copil precoce, psihedelic şi foarte talentat. Pe final, Vlad Arghir pune cireaşa pe tort - afişul.
Repetiţiile nu au durat mult, cam o lună şi jumătate, dar au fost intense. Lucrul la acest text şi lucrul cu Alex m-au bucurat şi m-au îmbogăţit. Pe lângă atâtea neajunsuri ale teatrului independent, sunt şi multe lucruri bune: repeţi în locuri şi în momente neaşteptate, ai o libertate totală, dar şi o responsabilitate foarte mare, lipsa de fonduri te obligă să fii creativ şi inventiv, te trezeşte la realitate - dacă nu îţi place, nu ai ce căuta aici!
Textul a fost un work in progress până în ultimul moment - avantajul de a lucra cu dramaturgul la repetiţii. Alex şi cu mine ne-am întâlnit zilnic şi am repetat (în Herăstrău, acasă la el, pe Calea Victoriei, la GDS, la Green)... la personaje, la respiraţie, la mers, la ritm, la voce, la gând, la intenţii. Au fost şi momente tensionate, dar cred că ne-au folosit - Alex e calm şi răbdător şi înţelept (are şcoală nemţească - need I say more?). Ne-am uitat la filme şi documentare, ne-am amintit de cum eram la 11 ani, de profesorii noştri. Un element foarte important, pe care Alex l-a ţinut bine în frâu, a fost echilibrul - jucându-ne cu mai multe personaje, tentaţia (în mare măsură a mea) a fost să le facem pe unele bune şi pe altele rele. Pentru mine a fost greu să nu empatizez cu o fetiţă de 11 ani, care mi-a devenit tare dragă. De fapt, acum îmi sunt drage toate personajele. Mi-e drag universul care a apărut... şi-mi place să fiu acolo.
O etapă importantă a fost filmarea - Cinty face live vj-ing cu / pe un material regizat şi filmat de Alex şi de ea. Am fost într-o şcoală care ne-a uimit cu nişte dotări şi facilităţi extrem de moderne suprapuse pe un model de şcoală moştenit din comunism. De altfel, tot ce apare în text este real - fictive sunt personajele. Aşadar, am filmat în Bucureşti şi la Cetăţeni, jud. Dâmboviţa (mulţumim doamnei Adriana Ionescu şi talentatului Pico - interpretul lui Richi).
Piesa nu am să v-o povestesc, ar fi păcat... vă pot spune că e vorba de un triunghi, nici isoscel şi nici echilateral, ci relaţional; un triunghi care stă la baza formării fiecăruia dintre noi: copil / elev - părinte / om mare - profesor / şcoală. Ce se-ntâmplă când interacţionează? Dar când se ciocnesc? Dacă iese rău, a cui e vina? Poate a sistemului. Cum îl putem schimba? Putem oare să-l îmbunătăţim?
Am emoţii mari înainte de acest spectacol, dar nu din cauză că aş fi singură pe scenă; de fapt, nu sunt singură, sunt cu Cinty. De public nu mi-e teamă, e prietenos - cam de la a treia reprezentaţie încolo - şi, din fericire, curios. Am emoţii pentru că am o responsabilitate, simt că e important ceea ce fac. Ca actor simt o plăcere foarte mare când îi fac pe oameni să râdă sau când îi simt concentraţi şi atenţi, dar aici e chiar mai mult... avem un mesaj, unul important: oricare dintre noi e la un moment dat copil, părinte, elev, pedagog, victimă, călău, alegător, lider, bun, rău. Educaţie nu înseamnă doar acumulare de cunoştinţe. Cu acest spectacol tragem un semnal... nu de alarmă, ci de trezire. A fost numit în presă "manifest". Eu cred că e ca o oglindă - ne place ce vedem? De ce uităm? De ce întoarcem privirea de atâtea ori?
Planul nostru pentru această toamnă este să ajungem la cât mai mulţi copii, profesori şi părinţi.
Copiii sunt minunaţi. Noi suntem copiii. Noi de ce nu mai suntem minunaţi?
(Katia Pascariu, actriţă, sfîrşit de august 2011)
Notă: Spectacolul Copii răi se joacă luni, 5 septembrie 2011, ora 19, la Muse - Teatrul de pe Lipscani, în cadrul Festivalului de teatru Undercloud, 2011.