Ținuturile joase a fost scrisă și publicată în vremea când Herta Müller locuia încă în România. Carte de debut (ediția princeps e din 1982), fusese cenzurată de autoritățile comuniste, iar subiectul și maniera stilistică au ofensat pe toată lumea; pe de o parte, puterea comunistă, care a șicanat-o ulterior pe autoare până la a o alunga din țară; pe de altă parte, comunitatea șvăbească din Banat, în a cărei dizgrație definitivă Herta Müller urma să intre. Volumul, spun specialiștii în literatura deținătoarei Premiului Nobel, anunță multe dintre temele predilecte de mai târziu și-i impune clar stilul.
Ținuturile joase e un volum de povestiri despre copilăria și adolescența autoarei, proze scurte, în care elemente autobiografice sunt intersectate, inevitabil, cu secvențe de istorie recentă, într-un tablou colaj de mari dimensiuni, cu realități, personaje și relații complicate. Aceste amintiri din copilărie vorbesc tacit despre Nițchidorf, locul obârșiilor, într-o suită de întâmplări și contexte zugrăvite de Herta Müller în tonuri grave, ferme, tăioase. Picurând câte-un strop de umor cinic, lucid, fără concesii și nostalgii. Cu franchețe, într-un registru critic, dar și cu câte o licărire lirică răzbătând din tăietura adâncă a cuvintelor. Într-un interviu acordat pentru The Paris Review (nr 225), rememorând anii de viață de la Nițchidorf, scriitoarea spunea că satul și biserica au reprezentat prima ei lume totalitară. Un spațiu în care toți știau totul despre ceilalți, un mediu al interdicțiilor de tot soiul, al regulilor care nu trebuiau chestionate, ci respectate. O asemenea ordine a lumii i s-a părut înfricoșătoare, în opoziție cu libertatea individuală, iar asta se simte liminal pe parcursul volumului.
În urmă cu două stagiuni, Teatrul German de Stat Timișoara (TGST) a înscris în repertoriu un spectacol realizat după prozele din Ținuturile joase. În acord perfect cu misiunea asumată instituțional de TGST de păstrător al identității culturale a minoritărții germane și a limbii germane, de deschidere spre alte culturi, de realizare a unor proiecte la intersecția culturilor continentale. Niky Wolcz, Valerie Seufert și Ulla Wolcz au conceput adaptarea după traducerea lui Alexandru Al. Șahighian, într-o formulă de tip clasic (cu o Povestitoare care conduce narațiunea), dar foarte eficientă și scenic și în planul fidelității față de opera sursă. Textul de spectacol utilizează o parte din povestiri, părți din ele, într-o dramatizare care se încheie rotund, cu secvența de debut, care include și câteva fragmente din poeziile Hertei Müller (în traducerea Norei Iuga). Meritele adaptării vin din faptul că reușește să translateze în teatral o operă literară, condensând-o fără s-o sărăcească ori s-o trădeze, livrând-o intermediat publicului în tot ceea ce are ea mai reprezentativ. Structura e secvențială, are o logică proprie, nearistotelică, dar coerentă, în care vârstele și întâmplările se amestecă. La unele se revine din dorința de a sublinia elementele caracteristice portretului de grup al unei micro-lumi închisă în dogme, în care teama transpare obsesiv. Partitura dramaturgică și spectacolul au cursivitate, reușesc să redea liniile definitorii ale comunității, descrisă concentric: familia, școala, biserica, sărbătorile, balul, munca; mama, tatăl, bunica, bunicul, femeile satului, bărbații, preotul etc., care țes momente narative ce decurg unul din celălalt. Povestitoarea se intersectează fizic cu personajele pe care le ghidează teatral, rostul său e multiplu, nu doar de legătură, dar și de prezentare, lămurire, coagulare. La fel ca-n carte, acțiunile teatrale sunt realizate cu economie de cuvinte, cu echilibru verbal, căci pentru Herta Müller, cum zice în același interviu, "tăcerile au fost o altă formă de comunicare". Dialogurile sunt scurte, austere, laconice, dar directe, întrucât și "tăcerea este o formă a vorbirii". Punctuația e la minim, parcimonioasă, iar detaliile acestea de scriitură se simt și în spectacol, în pauze semnificative, gesturi, priviri. Herta Müller obișnuiește să-și citească cu voce tare ceea ce a scris, pentru a fi sigură că fiecare cuvânt e la locul său, iar acest tip special de oralitate post-scriere dă bine teatral, e ofertant pentru realizatori și interpreți.
Regia lui Niky Wolcz a valorizat ideea de autenticitate, de refacere aproape documentară a localității unde s-a născut Herta Müller. A filtrat totul într-o ficțiune generată memorialistic. Imagini filmate chiar la Nițchidorf și montate de Bogdan George Apetri prelungesc reconstituirea microuniversului rural prin decoruri, costume și muzica de orchestră. Helmut Stürmer a adunat și rânduit scenic elemente de construcție specifice și mobilier, obiecte scenice încărcate prin uz de istorie, patinate prin firescul folosirii lor în gospodării. În perimetrul nu foarte generos ca dimensiuni al sălii TGST, Stürmer a găsit soluții de arhitectură scenică, compartimentare și condensare simbolică pentru a aduce sub privirile publicului un sat întreg. Într-o parte, peretele și acoperișul unei case; în centru, clasa de școală, cu o bancă și o tablă; în proscenium, o porțiune cu apă, doar Niederungen poate însemna și "mlăștinos"; și oalele cu mușcate (care mi-au amintit de pervazurile de la ferestrele bunicilor mei ardeleni, flori pe care nu le-am suferit niciodată), oale ciobite, ieșite din inventarul utilitar al bucătăriei, dar reîntrebuințate pe post de ghiveci. Obiectele scenice alese de Stürmer au o teatralitate narativă pe care o expun prin simpla prezență. Lemnul e materialul preponderent; cromatic, predomină albul, negrul, nuanțele de gri, bejuri, doar câteva pete de roșu (cravatele pionierilor, un accesoriu feminin), într-o lumină mai degrabă discretă, care favorizează umbrele, gândurile apăsătoare și frica frecvent evocată de povestitoare.
Distribuția e numeroasă și include actori din diverse generații, cei mai mulți interpretând mai multe roluri: Isa Berger, Mara Bugarin, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enikő Blénessy, Anne-Marie Waldeck, Daniela Török, Tatiana Sessler, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Boris Gaza, Alex Halka, Aljoscha Cobeț, Silvia Török, Niko Becker, Isolde Cobeț, Olga Török, Dana Borteanu, precum și studenți ai Secției de Actorie în limba germană din cadrul Universității de Vest din Timișoara și orchestra Teatrului German de Stat Timișoara. Și acum, la doi ani de la premieră, prezentat în Festivalul EuroThalia, ediția a IV-a, Ținuturile joase e un spectacol proaspăt, jucat cu rigoare, din ale cărui straturi de semnificare nu s-a pierdut nimic. Onorând cartea de la care a pornit și pe autoarea ei.