Ei râdeau, iar Dumnezeu tăcea - Moscova-Petuşki la unteatru

Moscova-Petuşki este un spectacol despre un suflet singur. E despre tăcerea dintre două clipe de înţelepciune. Despre uitare şi regăsire. Despre un om, care a visat că viaţa poate fi frumoasă şi respingătoare în acelaşi timp. Trebuie să ni-l imaginăm pe Venicika fericit, victima unor umbre, spaţii părăsite, imagini invadate de lumină.

Venicika (Richard Bovnoczki) ne vorbeşte despre moarte, despre viaţă, despre el însuşi şi despre noi toţi, în călătoria sa spre Petuşki, învăluit de aburii revelatori ai sticlei de votcă. Interpretarea personajului este fermecătoare, prin însuşirea unor gesturi specifice, prin pierderea echilibrului sugerată şi ca nesiguranţă lăuntrică, dar şi prin dialogul cu spectatorii, care devin ei înşişi personaje, incluşi în universul protagonistului, captivi în visul la libertate.

Decorul este minimalist. Întunericul şi banca sunt singurele indicii care ne conturează existenţa unui loc. Personajul creează spaţiul, care se transformă şi capătă formele unei lumi interioare. Vestimentaţia este sugestivă, iar comicul este bine conturat prin scoaterea repetată a unor sticle de băuturi alcoolice din dosul hainelor, dar şi prin ironiile care ne închid în drama protagonistului. Sticlele sunt menite să împartă suferinţa lui Venicika, vorbind, totodată, şi despre tristeţea poporului rus.

Discursul personajului are o formă fracturată. Ideile lui călătoresc de la conştientizarea unei existenţe superioare până la fragmente dintr-o viaţă apusă ("Tu să nu mori! Nu e păcat să mori, ştiind doar litera u din alfabet?"). Firul ideilor este întrerupt deseori de tăceri, memoria lui Venicika pare doar un joc de cuvinte. Tremurul mâinilor. Privirea aţintită spre o destinaţie îndepărtată. Resemnarea. Revolta determinată de nedreptăţile la care oamenii sunt supuşi de regimul politic infectat de rutină şi de limitare a libertăţii de exprimare. Toate înghiţite şi răsturnate sub forma unor cataclisme, în fuga sa obturată de întuneric şi de singurătate.

Spectacolul devine amintire. O amintire spartă în mii de fragmente, care migrează dintr-un colţ în altul într-un spaţiu fără timp. Din toate aceste piese, fiecare păstrăm câteva bucăţi din noi înşine. Beţia urmată de delir. Regretul, idei coagulate într-o singură literă. Fuga. Uimirea. În tot acest dialog derutant, preluăm din confuzia personajului, ne confundăm cu el în încercarea de a găsi un singur suflet în trenul spre Petuşki. Luminile care se topesc pe chipul lui Venicika. Nesiguranţa, tremurul mâinilor, cuvintele adresate îngerilor. Muzica se diluează treptat într-un ecou mut. În tot acest ritm al imaginilor, eşti proiectat într-un tren părăsit, pregătit să-ţi găseşti echilibrul transformat în inconştienţă. Paşii sonori şi umbrele, care aleargă cu picioarele desculţe. Strigătul. În Venicika aruncăm, de fapt, tot ceea ce nu am avut curajul să păstrăm. Este vocea unui om care priveşte cerul, dar şi vocea intelectualului, care închis în ţara pe care o iubeşte, trebuie să bea, suferind că nu-şi poate salva patria.

Theodora Herghelegiu reuşeşte, prin acest spectacol, să ne vorbească despre lumile uitate. Aşa cum este amintit şi în cartea lui Venedikt Erofeev, "Petuşki este locul unde păsările nu tac nici ziua, nici noaptea, unde iasomia nu se scutură nici iarna, nici vara. Păcatul originar - poate că va fi existat - nu împovărează acolo pe nimeni. Acolo chiar şi cei care nu se trezesc cu săptămânile au privirea adâncă şi senină...".

Eclerajul remodelează chipul personajului, încadrându-i parcă sufletul alterat de minciună. De asemenea, luminile se împletesc într-o viaţă proprie, înfăţişând derapajul trenului, teroarea lui Venicika. Absenţa luminii, a drumului către Înalt, înseamnă rătăcire. Întunericul lumii descoperite în Petuşki îl ameţeşte. Moartea lui pare doar o impresie. Suspendat, sufletul lui caută o eliberare. Însă singura salvare pare a fi doar amintirea.

Finalul spectacolului parcă rezumă, prin dansul rusesc al personajului, tot ceea ce tăcerile au încercat să spună. Venicika este sufletul care se dăruieşte pe sine, iubind ţara şi oamenii şi care îşi mai aminteşte de moartea lui Puşkin între două pahare de "Lacrima comsomolistă".