One man show-ul lui Richard Bovnoczki în regia Teodorei Hergheliu nu e o producţie recentă. Actorul joacă rolul lui Kostea, preschimbat din Venicka al lui Erofeev, încă din 2007. Aşa că a avut timp să îşi sculpteze personajul până la esenţializare. Brovnoczki nu iroseşte niciun gest; totul este adânc interiorizat şi, amestecat cu energia lui, este trimis în public cu razele inegale, ca dintr-un soare cu dinţi într-o zi de ger. Monologul începe timid, vocea actorului e joasă, iar atenţia trebuie încordată la maxim pentru a înţelege despre ce e vorba. Nu, nu e un spectacol comod, în care, relaxat în scaun, să te poţi bucura de vorbe frumoase şi de un mesaj pozitiv.
La Moscova e frig, dar scena e scăldată într-o lumină caldă. Protagonistul tremură, dar în ochii lui sclipeşte o oarecare speranţă. Aceasta îi va ghida gesturile pentru următoarea oră, căci el se investeşte cu totul în orice gest şi orice gând, în numele unui altceva mai bun, pe care este pe cale să îl descopere, doar că nu ştie încă unde.
Aşa că spectacolul devine o căutare continuă. Kostea caută răspunsuri în sticle şi paharele, în vagoane de tren, în oraşe îndepărtate cu nume ciudate ca Petuşki, în ochii spectatorilor şi în propriile gânduri. Kremlinul e singurul loc în care nu are ce căuta, pentru că ştie dinainte că nu se va găsi nimic pentru el acolo. În ochii holbaţi ai celor din jur descoperă blazare şi goliciune. Şi la fundul sticlelor pe care le bea pe nerăsuflate se află tot un mare nimic. La Petuşki, încă n-a ajuns. Aşa că nu-i rămâne decât să răscolească prin propriile gânduri, câteodată cu umor, alteori cu infinită tristeţe.
În delirul lui Kostea, totul este deopotrivă insignifiant şi de o mare importanţă: revoluţia, angajata de la prăvălia cu băutură, Marx, muncitorii şi intelectualii, cocktailurile cu ingrediente cel puţin suspecte, fiul său bolnav şi îngerii. Părerile lui sunt în acelaşi timp aberaţii derizorii şi adevăruri universale. La fel e şi tristeţea.
Oricine a citit poemul nu poate nega că ceva esenţial din scrierea lui Erofeev s-a pierdut în această transpunere, ceva ce nu ţine neapărat de nivelul textual, ci de ordin atmosferic. Poate deoarece Kostea, spre deosebire de Venicka, este complet singur. Personajele secundare şi dialogurile suprarealiste au dispărut, lăsând în urmă doar un antierou care nu mai are nimic de dat. Dar a te dărui unor oameni, chiar şi pentru scurt timp, nu e asta cea mai mare împlinire pentru un beţivan de duzină?