Mereu pus pe glume, mereu vesel, mereu deschis întrebărilor, Vlad e acel om de care te minunezi constant. Are o energie absolut molipsitoare, care se transmite şi atunci când e pe scenă, semn că bucuria de a juca nu s-a diminuat în timp, dimpotrivă. L-am văzut, recent, în două spectacole foarte bune: Vestul singuratic (în care e complet transformat, rolul lui e unul cheie pentru spectacol şi îl face fără cusur) şi Secretul fericirii (în care seamănă mult cu jovialul Vlad, dar care îl provoacă spre final la un cinism pe care şi-l însuşeşte perfect pe scenă - şi deloc în afara ei).
În cinci ani de când ne cunoaştem nu l-am luat niciodată la întrebări. Poate şi pentru că poveştile din timpul festivalului Ideo Ideis erau întotdeauna atât de pline de veselie şi învăţăminte încât mi se părea aproape un sacrilegiu să le întrerup şi să încep să notez. Anul ăsta, însă, am îndrăznit să-l rog să vorbim despre două momente importante ale vieţii lui: unul recurent (participarea la festivalul de la Alexandria) şi unul în premieră (prima experienţă de regizor de film).
Oltea Zambori: Ai spus odată, într-un interviu, că atunci când nu mai înveţi, eşti mort ca artist. Tu ce înveţi, ca artist şi ca om, la Ideo Ideis?
Vlad Zamfirescu: Ca actor, am senzaţia că venind aici mă redescopăr pe mine. E un fel de "reciclare sănătoasă", dacă pot să-i zic aşa. Festivalul ăsta şi toate evenimentele din jurul lui mă fac să mă îndepărtez de clişeele şi stereotipurile în care fiecare actor intră din când în când. Întâmplările de aici te scutură şi de readuc la origini, la bucuria pură de a-ţi face meseria.
Ca om, mă bucur de întâlnirile cu oamenii mişto care vin aici şi de deschiderea tuturor. Ideo Ideis e un moment în care toată lumea îşi permite să se simtă în completă libertate.
O.Z.: Recunoaşterea ta pe plan artistic (s-o numim aşa) a venit în urma câştigării premiului pentru debut, acordat de UNITER în 1996. Pe de altă parte, eşti unul dintre cei care au militat intens pentru eliminarea premiilor la festivalul la care ne aflăm acum, Ideo Ideis, lucru care s-a şi întâmplat odată cu ediţia a noua. De ce?
V.Z.: Împreună cu colegii din echipa de mentorat (pe atunci juriu), am considerat că aceşti copii nu sunt la o competiţie profesionistă, iar în acest moment al vieţii lor nu e cazul să fie ierarhizaţi în acest fel. Premierea asta aducea mai multe minusuri decât plusuri, cel mai mare dintre ele fiind că ei s-ar fi concentrat exclusiv pe partea de competiţie, nu pe ceea ce contează cu adevărat: experienţa de a fi aici şi de a participa la toate atelierele de educaţie alternativă pe care festivalul le pregăteşte pentru ei. Energia le-ar fi fost deviată, canalizată spre ceea ce nu i-ar fi ajutat în mod real.
O.Z.: Avem o cultură a premiilor în România? E decizia de vizionare a unui spectacol de teatru sau a unui film influenţată de existenţa unui premiu?
V.Z.: Premiile există, ăsta e un fapt, şi funcţionează în felul lor. Oamenii se duc să vadă un film sau un spectacol de teatru după ce a fost premiat. Nu cred că există neapărat o cultură a premiilor, dar cred că a avea un premiu e ceva pozitiv, mai ales dacă asta aduce oameni în săli. În mod evident, premiile te fac vizibil.
O.Z.: La Ideo 2016 ai venit cu un spectacol minunat, Secretul fericirii pe numele lui. Tu acum joci în 25 de spectacole, de ce l-ai ales tocmai pe ăsta?
V.Z.: Nu l-am ales eu, l-a ales selecţionerul festivalului. Dacă ar fi să spun de ce l-aş alege eu, aş spune că îmi place foarte mult textul (scris de Alexandru Popa - n.r.). Atinge o problemă universal valabilă, iar acţiunea se poate petrece oriunde, nu e o caracteristică a spaţiului românesc. Asta îl ridică şi îl transformă într-un text important.
Alexandru l-a scris iniţial ca scenariu de film, însă mi-a plăcut atât de mult încât l-am adaptat şi pentru teatru.
O.Z.: Ăsta e motivul pentru care ţi-ai dorit să faci şi filmul Secretul fericirii"? (şi, cu ocazia asta, să debutezi ca regizor de film)
V.Z.: Am vrut neapărat să spun povestea asta, nu să fac un film cu orice preţ. Există un mesaj adevărat în poveste şi m-aş bucura să ajungă la cât mai mulţi oameni.
O.Z.: Cum a fost prima ta experienţă de regizor?
V.Z.: N-a fost total neobişnuit, am mai avut destule experienţe pe platou, însă pe partea cealaltă a camerei. De data asta, am schimbat doar unghiul. Mi-a plăcut şi aş mai vrea să fac asta. De fapt, chiar sunt în discuţii pentru finanţarea celui de-al doilea film; încă nu ştiu când o să fie, sper să fie toate bune cu proiectul pe care l-am scris.
O.Z.: Un gând pentru posibilii spectatori ai filmului? Ce le-ai spune ca să-i determini să ajungă în sala de cinema?
V.Z.: E un film cu poveste. Cu un drum pe care, în anumite circumstanţe, l-am putea parcurge mulţi dintre noi. O poveste despre tabuuri, iubire, trădare. Si despre resorturile fericirii. Şi ale reversului fericirii. Despre partea nevăzută pe care se sprijină partea văzuta. O poveste care, pe mine şi pe alţii care au văzut-o, la teatru m-a obligat să mă întreb, real, care sunt limitele în iubire, în ură, în răzbunare.
Secretul fericirii - spectacolul (regie: Vlad Zamfirescu, cu: Vlad Zamfirescu, Dan Bordeianu şi Irina Velcescu), poate fi văzut la Godot. Secretul fericirii - filmul (regie: Vlad Zamfirescu, producător: Cristina Dobriţoiu, cu: Vlad Zamfirescu, Theo Marton şi Irina Velcescu) se află în post-producţie, din octombrie 2016 va merge la festivaluri, iar în primăvara anului 2017 va intra în conematografe.