Un film în jurul căruia s-a făcut atîta vîlvă încă din timpul producţiei (datorită zvonurilor că între cele două vedete s-ar fi născut o idilă) e sortit să fie privit cu patru ochi. Există o a doua poveste, pe care spectatorul se străduieşte s-o întrevadă în spatele intrigii şi pe care ar putea-o deduce dintr-o anumită privire, din gesturi. Or, atîta vîlvă s-a făcut în jurul amorului dintre Angelina Jolie şi Brad Pitt, amor înfiripat pe platoul de filmare la Mr. and Mrs. Smith, încît ţi-ar fi greu să nu te întrebi dacă n-a fost totul o problemă de marketing, sortită să crească interesul pentru film. Un plan care a scăpat din mînă atunci cînd cei doi şi-au luat rolurile în serios. Nu e cazul, totuşi, să filozofăm despre cît de moral a fost gestul Angelinei (am înţeles că mulţi americani o dezaprobă pe Jolie şi o compătimesc pe Jennifer Aniston). N-are importanţă dacă Jolie e o distrugătoare de căsnicii şi o devoratoare de bărbaţi, sau dacă nu e decît o femeie care-şi urmează impulsurile. Cert e că pe ecran se vede alchimia dintre Pitt şi Jolie, lucru care ajută filmul.
Şi nu e numai idila care s-a lăţit de pe ecran în viaţă şi care, se spune, ar duce în curînd la o căsătorie. Interesant e şi cum povestea din film a devenit un fel de oglindă (un pic cîş) a realităţii. În film, Jolie şi Pitt interpretează rolurile a doi soţi care îşi descoperă după cîţiva ani adevăratele identităţi. Amîndoi sunt ucigaşi plătiţi. Se trezesc pe poziţii adverse. Trebuie ca unul dintre cei doi să moară. Încercînd să se ucidă, cei doi îşi văd pasiunea renăscînd. Filmul e dinamic şi abundă în bune secvenţe de acţiune, semn că regizorul Doug Liman nu şi-a ieşit din mînă de la The Bourne Identity încoace. Dar în spatele luptelor fizice (uneori prea "baletizate"), care ajung să pună la pămînt ("efectiv") domiciliul conjugal, se ascunde lupta pentru putere din orice cuplu, pe care scenaristul şi regizorul o vizualizează un pic altfel decît prin discuţii ori prin vizite la terapeut. Sunt şi vizite la terapeut, dar ele reprezintă copertele şi nu prea sunt din acelaşi material cu conţinutul filmului. De altfel, scenariul e inegal şi are destule lucruri prea puţin argumentate, cum e, de exemplu, motivul pentru care relaţia celor doi eroi, atît de pasională şi de irezistibilă la început, ajunge în timp atît de monotonă. Pe de altă parte, să fie ambii parteneri sado-masochişti, dacă se aprind cînd încep să tragă unul în celălalt? La un moment dat, cine n-a apucat pînă atunci are ocazia să vadă în spatele luptei "pe bune" fundalul conflictului conjugal exacerbat în notă absurdă: soţul ajunge chiar să-i dea picioare în burtă soţiei.
Cele două personaje sunt, ca şi actorii în realitate, ca doi olimpici sau ca două persoane cu sînge albastru care nu pot face echipă decît cu alţii de seama lor. Frumoşi, bogaţi, celebri, imbatabili - actorii nu se ascund în spatele personajelor. Peripeţiile, uneori spectaculoase, nu fac decît să-i apropie unul de altul şi să-i îndepărteze de restul lumii.
Cele mai multe poante vin din jocul dintre aparenţă (cuplul-model, burghez, cuminte) şi esenţă (doi killeri care-şi ascund armele unul în pivniţă, altul în cuptor). Graniţa dintre aparenţă şi esenţă se pune şi între film şi viaţă. Umorul dospeşte atunci cînd mai rămîn urme de neîncredere între cei doi.
Dar cele mai savuroase momente rămîn cele oferite de traducerea românească a filmului, făcută cu piciorul stîng, dar extrem de haioasă. Cînd spui "linii" în loc de "replici" (engl. "lines") - acesta fiind doar un exemplu dintr-o pleiadă de "perle" - deja nu mai contează umorul de pe ecran. Cum spunea cineva după lansarea filmului, organizată de revista Beau Monde, ar trebui să-l căutăm pe traducător şi să-i spunem "să ne dea o frînă" (de la "give me a break" = "mai lasă-mă" şi "brake" = frînă).