Miracolul unei unde albastre care spune totul despre tine - Ziua 1 la Arkadia ShortFest, 2016

Acum, când spun Arkadia, văd un foc de tabără în jurul căruia roiesc oameni-vrăjitori, care ne spun poveşti despre lume sau despre vis. Depinde. Festivalul Arkadia ShortFest 2016, m-a întâmpinat cu un vernisaj (Expo ShortFest 2016 - Art Factory), o adevărată magie, un portal către lumile ascunse din noi înşine. Ne sunt remodelate fricile, luminile, căutarea naturii de a se recompune. Cerul.

Alături de aceste frânturi fragile, în faţa cărora tresari, de teamă ca ele să nu devină oglinzi pentru părţile neconştientizate din tine, sunt de amintit următoarele gânduri despre scurtmetrajele proiectate în cadrul festivalului.

What happens in your brain if you see a German word like...? este o călătorie în care cuvântul capătă viaţă, se materializează în creier asemenea unei boli, devenind dimensiunea unei alte lumi. Cuvântul anulează tot ce întâlneşte în cale, sustrage energie din tot ce prinde şi se transformă în vibraţii vii. Ce este atât de surprinzător la acest cuvânt? Poate simplul fapt că este lung şi te hipnotizează. Am putut nota frânturi din el, rostite destul de repede şi obsedant, determinându-te să respiri cu adevărat, pentru 6 minute, sunetele, imaginile şi cuvântul în sine. Frânturi precum suprimarea sfârşitului, martori, mecanismul de distribuţie, argumentul irefutabil, critica consumului de oameni. De altfel, Zora Rux a optat pentru expunerea acestei idei (cuvântul se confundă cu trupul tău, până când trupul devine cuvânt) utilizând animaţia. Fiecare element zboară, se transformă, pare că se scurge, capătă o densitate greu de definit. Cuvântul devine imagine, se plasticizează, e inspiraţie, e expiraţie, e lumină, e sfârşit, e în tine, e cu tine.

În Plan B jocul păpuşilor sau jocul părinţilor par a fi totuna. În lumea Mirunei păpuşile reprezintă o prelungire a propriei identităţi. În încercarea de a-şi împăca părinţii, Miruna aplică regulile universului ludic, fără să ştie că viaţa reală se va impune, fără posibilitate de evadare. Simona Sava construieşte o dimensiune în care inocenţa plăpândă este umbrită de realitatea rece a adulţilor.

100 de apeluri nepreluate este un poem despre absenţă. Expus asemenea unei scrisori în imagini, Andra Tarara ne vorbeşte despre singurătatea resimţită în forfota oamenilor. Dorinţa de identificare cu vieţile celorlalţi. Oamenii care fug de pe peliculă devin nişte străini singuri în haos. Un scaun părăsit. O epavă în inima mării. O iubire pierdută. Dorinţa de recuperare. Imaginile alb-negru conferă ideea unui album de amintiri. Luminile, chipurile, vidul resimţit în lucrurile care nu-l mai conţin pe celălalt.

The Mirror System ne descoperă putinţele sau neputinţele de empatie ale creierului uman, asemenea unui experiment care este prezentat, în faţa noastră, martori ai călătoriei prin undele de impulsuri nervoase. Pornind de la un vis, călătorim printre dendritele neuronale, printre amintirile regăsite şi prin lumile virtuale care devin un soi de oglindă pentru interioritatea noastră. Eva Zornio ne înfăţişează cinematografia ca studiu al mişcării şi ca posibilitate de identificare cu personajele. Scurtmetrajul nu poate fi numit un documentar, în sens tradiţional, însă detaliile ştiinţifice creează o legătură halucinantă între corpul anatomic al omului şi subconştientul ascuns din noi înşine.

Le mur et l'eau ne pune la dispoziţie o altă perspectivă de a înţelege cinematografia. Simplitatea băiatului de 11 ani, care se lasă surprins de filmul Le gamin au vélo, şi care înţelege importanţa filmului ca mesaj moral, ca mijloc de educare, construieşte 24 de minute de o sensibilitate remarcabilă. Imaginile care contopesc cele două realităţi, viaţa şi filmul, ne creează un portret delicat al băieţelului crescut într-o familie adoptivă. Alice Fargier ne demonstrează că în sfiala adorabilă a unei fiinţe fragile se poate ascunde o putere incredibilă de înţelegere a cinematografiei.

40 de zile, aşa cum mărturiseşte însuşi regizorul (Sorin Tănase), este un thriller cu parfum de mituri străvechi. O poveste în care credinţa în iele şi cea în simboluri se contopesc în necredinţa celor trei studenţi. Balansându-se între legendă şi realitate, ei sfârşesc prin a trăi experienţa iraţională a morţii unui vecin din sat. Pe parcursul scurtmetrajului simţi nevoia să te agăţi cu disperare de fiecare cuvânt, în căutarea unui element care să prevestească continuarea.

I've just had a dream ne prezintă cele două perspective de a vedea un vis. Este perceput diferit în funcţie de viaţa trăită până atunci de cele două personaje în oglindă. Irene se trezeşte dintr-un coşmar, în care ea trebuie să-şi îngrijească mama invalidă şi să accepte că, la şcoală, devenise brusc diferită faţă de ceilalţi. În oglindă, este prezentată cea de-a doua perspectivă, a unei fete care nu a avut niciodată nimic, iar acest vis i se pare unul frumos, în care ar fi vrut să trăiască. Acelaşi vis experimentat de personaje diferite, din colţuri diferite ale acestei lumi. Dacă pentru Irene ideea de a avea în responsabilitate toată munca din casă i se pare o suferinţă absolută, pentru personajul din oglindă, tot acest efort este privit ca o soluţie de a evada în afara limitelor şi de a descoperi o lume mai frumoasă cu fiecare element dăruit. Javier Navarro construieşte o poveste emoţionantă, la sfârşitul căreia te simţi răpus de vinovăţia nemulţumirilor, care de foarte multe ori, în viaţa noastră, sunt nejustificate.

Cu aceste gânduri s-a terminat prima seară magică din ţinutul luminilor şi al culorilor eterne.