A fi un cetăţean liber al unei ţări libere - Soldatul de ciocolată

Nu credeam că voi monta vreodată una dintre piesele genialului dar recelui observator satiric al condiţiei umane care este George Bernard Shaw. Cum teatrul pe care îl practic este legat mai mult de emoţie şi de intuiţie, niciodată nu m-am simţit atras să le explorez. Dar situaţia s-a schimbat atunci când Lev Dodin, celebrul director al Teatrului Malyi din Sankt Petersburg, mi-a propus să lucrez cu minunaţii săi actori ruşi Soldatul de ciocolată (Arms and the Man), convins fiind el că era textul momentului prezent, cel puţin în Rusia. E vorba despre o piesă de tinereţe, în care Shaw ridiculizează false idealuri, precum credinţa în "dragostea ideală", dar şi glorificarea absurd-grotescă a războiului; e o piesă pe care George Orwell o admira şi pentru faptul că nu-şi pierduse actualitatea în timp, morala ei - aceea că războiul nu e o sublimă aventură romantică, meritând în continuare a fi repetată.

Începând lucrul de pregătire şi în special în procesul de repetiţii cu actorii, am descoperit incredibil de multe corespondenţe şocante între replicile şi relaţiile dintre personaje cu ceea ce se întâmplă în lumea de azi. Şarja patriotismului "bulgar" din piesă suna în Rusia ca o reflecţie directă a atitudinii lui Putin, care îşi încuraja compatrioţii să creadă că ei sunt victime ale agresorilor occidentali, dar, ca întotdeauna, citez "noi ruşii suntem cei mai buni şi pe noi nu ne va învinge nimeni". Shaw priveşte cu umor ipocriziile naturii umane, care, constatăm şi noi odată cu el, au rămas, până în secolul 21, neschimbate. Autorul ne invită să ne vindecăm prin râs de iluziile acelui fals patriotism, cât şi de absurditatea intenţiilor şi acţiunilor noastre. Reacţiile publicului rus au fost extrem de deschise şi de generoase, atât în hohote de râs, cât şi în alt gen de reacţii. De exemplu, replica "Sunt un cetăţean liber al unei ţări libere" a înflăcărat întreaga sală la premieră, încât spectacolul a trebuit să se oprească pentru un lung moment din cauza aplauzelor. Am înţeles atunci de ce Lev Dodin avusese dreptate să insiste în favoarea acestei piese cu trimiteri la pericolele care ameninţă atât Rusia, cât şi lumea contemporană.

Când Dorina Lazăr m-a invitat să lucrez la Odeon, unde nu mai urcasem pe scenă de când eram copil şi făceam figuraţie, mi-a făcut plăcere să întâlnesc această trupă tânără şi entuziastă. Cum piesa lui Shaw nu fusese niciodată jucată, i-am propus să facem o versiune românească a ei. Dana Dima, colaboratoarea mea constantă, a realizat traducerea şi adaptarea în română şi, după o vară fierbinte de lucru cu ansamblul de actori, în format de dublă distribuţie, am avut o serie de repetiţii deschise, unde am constatat diferenţa de reacţie a spectatorilor bucureşteni faţă de cei din Petersburg. E normal să fie aşa şi din cauză că este cu totul alt spectacol, alt decor semnat tot de Anka Lupes, care se adresează unui alt public, într-un alt moment, alt spaţiu, şi care punctează nuanţe diferite.

De exemplu, întâmplarea a făcut ca în timpul repetiţiilor să aibă loc fenomenul Brexit. Replica: "Tot răul se trage de la englezi" e scrisă de Shaw, nu a fost inventată de noi, dar în acest nou context a sunat incendiar. Tot Shaw a scris replici şi despre "minunatele spectacole de la Opera din Bucureşti", la care se deplasează în fiecare an, să le savureze cu mândrie, "elita bulgărească". În Bucureşti mulţi suspectează că e un adaos, dar nu e! Dar nu cu multă vreme în urmă, chiar la Opera din Bucureşti s-a strigat "Afară cu străinii din ţară!"

Se spune că România se numără printre foarte puţinele ţări europene cruţate de populismul naţionalist. Dacă e aşa, atunci se explică de ce s-a râs poate mai puţin în sală. Cauza nu cred că era căldura verii şi lipsa aerului condiţionat, care transformase teatrul într-o baie de aburi turcească. Dacă e adevărat că la noi nu e nici un pericol evident pentru o derivă naţionalistă, cu atât mai bine! În cazul acesta, cealaltă temă majoră - cea a dragostei sau a lipsei dragostei - capătă preponderenţă în piesa Soldatul de ciocolată (titlul pentru care am optat fiind cel al unei operete compuse în anii '30, după piesa Armele şi Omul, ce suna cam greoi în română).

Şi, apropo de operetă, spectacolul meu cu Văduva veselă, care a avut premiera aproape în acelaşi timp cu cel de la Odeon, în mod paradoxal tratează acelaşi subiect: dragostea, sau salvarea prin iubire, în contrast cu o lume confuză, care şi-a pierdut busola. Ce mă interesează în amândouă este arta prezentului, intenţia de a găsi o punte de legătură între materialul dat şi situaţia în care ne aflăm în lume. Când cuvinte precum "naţionalismul şi şovinismul ce invadează toate curţile Europei" au răsunat prin adaptarea contemporană a Văduvei în sala ONB, unde încă reverberau ecouri recente ale şovinismului autohton, sala a îngheţat. Oglinda pe care opera, opereta sau teatrul ne-o pun în faţă e incomodă, dar merită şi chiar avem datoria de a trage, prin artă, un semnal de alarmă.