George Bernard Shaw, pe urmele lui Caragiale - Soldatul de ciocolată

Se făcea că, pe 30 ianuarie, ne aminteam anual de Nenea Iancu. Tocmai se adunaseră vreo fix 173 de anișori din momentul în care cel mai vestit dintre Haimanale-eni (o fi bine?) vedea - asemeni personajului său Cănuță, om sucit - lumina zilei. Și tot acum - să vezi ce chestie - ne mai pomenim că pomenim 7 ani de-acasă și de pe scena Odeonului a montării lui Andrei Șerban cu una dintre piesulițele grațioase ale acidului și sarcasticului irlandez G.B. Shaw, om mai cu noroc decât Ion Luca al nostru, cunoscut și recunoscut în lumea întreagă. Și ce dacă? "Cea mai mare calitate a românilor (glosa Radu Cosașu) este că sunt singurii care-l înțeleg pe Caragiale". Și râd... de se prăpădesc (în loc să ia aminte și să îndrepte niscai moravuri pe ici, pe colo, prin părțile esențiale - n.m.).

Cum 30 avu ghinionul, de data asta, să cadă într-o zi de luni, dubla pomenire iacătă că se săvârși la Teatrul Odeon în avans, cum se obișnuiește la creștini. Soldatul de ciocolată (îndulcire cazonă adusă din condeiul șmecheros al marketingului) este, de fapt, una dintre piesele considerate minore ale marelui irlandez: exotică, șugubeață, amuzantă, galeș pilduitoare. Toate acestea calități, nu lipsite de importanță (doar de anvergură, mdeh) sunt adunate cu meșteșug sub titlul mai firoscos Armele și omul. M-am dus s-o revăd tocmai pentru caracterul ei longeviv, spectacolul făcând și acum săli pline-ochi. Care să fie cauza, domnule?

Sigur că asumarea oricărui text de către un regizor atât de important precum Andrei Șerban garantează, atrage, impune (cel puțin) respect și admirație. Un alt Andrei Șerban decât cel consacrat în America, pe off-off Broadway, desprins (taked off) și de Omul cel bun din Seciuan, și de faimoasa Trilogie Antică... Mult mai apropiat, aici, de Văduva veselă, suită și cântată pe scena Operei Naționale, tot prin 2016 (reluată în 2023 la Iași, într-o versiune nouă, mai scurtă). Șade chiar foarte bine că și o astfel de personalitate regizorală găsește forța ludică să ia o pauză de la preocupările majore și să se amuze cu texte mai ușurele, plasate strict la intersecția unor neamuri bune cum sunt Nenea Vodevil cu Tanti Opereta.

Aici, în Armele și omul de ciocolată, ne bălăcim puțin (dar edificator, mă-ntzeledi, neicusorule?) în cloaca balcanică cea veșnic imprevizibilă, neserioasă, caraghioasă dar adesea violentă ("Lasă-l Jupâne în seama mea și, dacă nu i-o plăcea...!"), paraponisită, glanz-urată și parfumată cu toate pomădurile și odicoloanele Didinei, cum zicea nărăvașul gelos Pampon - cel care le știa el cel mai bine pe toate... Mai puțin misterul fundamental existențial, ăla cu "Ce căuta neamțu-n Bulgaria?". Căci taman în Bulgaria (zisă, mult timp, vecină și prietenă) și-a găsit mister Shaw să-și parcheze tărășenia belicos-războinică-moralizatoare. Așa cum făcuse, cam tot pe la vremea aceea, cu a sa Văduvă veselă austriacul Franz Lehar, dimpreună cu libretiștii săi Victor Léon și Leo Stein, năvălitori în faimosul regat Ponteverdo, botezat Montenegro de glumețul Andrei Șerban... Tot de-ai noștri megieși, Serbia colț cu aceeași Bulgarie, nații veșnic încăierătoare, așa cum se petrece tărășenia belicoasă și aici, cu ciocolata care vine să înlocuiască gloanțele. Ce-i drept, rezbelul prevăzut à la Nostradamus sau Vanga (căci el avea să aibă loc puțin mai târziu decât îl scrisese irlandezul, abia în 1912-13) face un sângeros mini-prăpăd, băgându-l în bucluc milităresc și amoros pe elvețianul venit cu ceva afaceri prin zonă. Și, de aici, în anul de grație 1894 fix, marele G.B. Shaw se potrivește suspect de bine cu al matale Caragiale: refugiul junelui emancipat (tot un fel de neamț, la urma urmei, că toată Elveția aia vorbește și funcționează curat nemțește) taman în camera unei nurlii bulgăroaice; urmăritorii care stau să-i pună pielea pe bățul numit prin partea locului baionetă; eroul bulgăresc de mucava, tradus în amor dar gata să îmbrățișeze și el frumoasa meserie de traducător... În fine faimosul "belet" al Miței către Bibicul ei, al lui Fănică către Joițica (intră perfect aici și poezeaua lui Rică Vent către palida zambilă Zița) se rostogolesc zglobiu din comediile lui Caragiale către Shaw-ul mai celebru ca el. Vezi? Ia să fi avut britanicii ăștia un Caion, să-l dea pe goarnă pentru potriveli (împrumuturi?) mult mai reale... să vezi ce problemă ar fi avut juriul care, 28 de ani mai târziu, i-a acordat irlandezului ditai Premiul Nobel!

Așa însă... spectacolul e sprințar, dimensiunea parodică se simte zdravăn - cel puțin e pe firea noastră, a românilor. Fără pic de praf pe ea, reprezentația animă și binedispune, dacă nu la hohote de râs, sigur la un zâmbet relaxant. Vine la urmă, așa cum se cuvine, și morala de bază, potrivit căreia musafirul - amorezul - militarul elvețian este foarte bogat acolo, la el acasă, mai întâi pentru că este un om liber. Apoi, pentru că muncește serios, fără să-și piardă timpul cu ifose stupide, pline de snobism și naționalism găunos. Pentru că vede și ia lucrurile simplu, direct, eficient (ca și pe juna dez-logodită și re-arondată)... Totul e bine când se termină cu bine, știm asta, iar spectatorii gustă în voie confirmările servite, pour la bonne bouche, prin englezescul happy end. Și simt ei că acolo, în toată tărășenia de pe scena frumos colorată e, parcă, și ceva și de-al nostru. He... heee... cum să nu fie? Chiar nesemnat Al matale, Caragiale.