Viziunea lui Roberto Bacci asupra universului din Don Juan este fondată pe un dublu discurs, pe o indistincţie intenţionată a valorilor afirmate sau contrazise de Don Juan, interpretat de actorul Matei Rotaru, care asimilează personajul într-o variantă care frizează androginia, care jonglează cu seducţia asupra naturii feminine, dar îşi instituie teritoriul cuceririi şi în zona personajelor masculine (un exemplu în acest sens este scena cu accente erotice care îi are ca protagonişti pe Don Juan şi pe Don Carlos, fratele Donnei Elvira, sedusă de Don Juan pentru a părăsi mănăstirea şi a-şi încălca jurămintele faţă de divinitate).
Într-o epocă în care nuditatea pe scenă nu ar mai trebui să şocheze pe nimeni, apariţia corpului gol al lui Don Juan, care străbate astfel întreaga sală de spectacol într-un dialog cu servitorul său Sganarelle (interpretat de Cătălin Herlo), poate încă să creeze controverse. Nuditatea trebuie să funcţioneze ca un instrument într-un ansamblu coerent de semnificaţii, ca suport al unei viziuni articulate despre rolul corporalităţii nedisimulate. Nuditatea din spectacolul lui Roberto Bacci ridică aceeaşi formă de interogaţie precum goliciunea lui Richard al III-lea în scena seducţiei lui Lady Anne, în viziunea lui Thomas Ostermeier. Cele două tipuri de "dezgoliri" sunt integrate unor estetici diferite, dar se nasc în orizontul aceleiaşi problematici: cauza atracţiei exercitate de personaj asupra celor din jur, care emană dintr-o sexualitate prezentată fără filtru simbolic.
În cazul nudităţii lui Don Juan, justificarea poate fi extrasă din contextul contrastului manifestat prin opunerea ei cu spaţiul scenic renascentist, în care celelalte corpuri pierd dimensiunea carnalităţii şi se metamorfozează în ipostaze statuare.
Sganarelle este personajul cu prezenţa cea mai concret-umană, care potenţează dimensiunea simbolică a suitei lui Don Juan, gândit în forma unui grup de statui vivante (Diana Buluga, Alexandra Tarce, Paula Rotar) ale căror trasee în scenă sunt configurate ca într-un vis perpetuu.
Centrul de gravitaţie al spectacolului este statuia Comandorului ucis de Don Juan (impecabil instituită prin prezenţa Irinei Wintze), plasată, aşa cum indică decorul, la limita dintre înalt şi abis, pe graniţa fragilă dintre eliberare şi damnare.
Machiajul personajelor sugerează faptul că ele sunt fragmente ale statuii Comandorului, emanaţii ale faptei lui Don Juan, purtătoare ale mărcilor morţii, ameninţări permanente. Prezenţa lor în scenă pe parcursul dialogului iniţial dintre Don Juan şi Sganarelle induce această dimensiune a pericolului, cel mai bine sugerate la nivel de stare de Cristian Grosu şi Miron Maxim.
Fără îndoială, Don Juan îşi fundamentează faptele pe un dublu discurs, pe un joc al confuziei dintre bine şi rău. Tendinţa primară ar fi să îl acuzăm pe Don Juan de imoralitate, să îl definim ca personalitate ancorată în zona depravării şi a inconoclasmului. Ceea ce trebuie însă remarcat este că el ne indică, de fapt, confuzia de valori în care trăim. Suntem antrenaţi să aşezăm linii de demarcaţie clare între bine şi rău, uitând că ceea ce numim rai şi iad sunt concepte folosite adesea retoric, nu spaţii consistente ale sfinţeniei sau pierderii sufletului. De la dialogul cu Sganarelle, la conflictul cu tatăl, cu trecere prin scenele seducerii personajelor feminine, discursul lui Don Juan oscilează între afirmaţie şi trecerea acesteia în contrariul ei, migrând de la punerea la îndoială a orice contrazice evidenţa, până la comportamentul afiliat clar unei condiţii trans-umane. Don Juan se deplasează cu lejeritate între zone plasate dincolo de bine şi de rău, dar şi apriori naşterii convingerilor de tip moral.
Mai mult decât un seducător, el este cel care aşază un mare semn de întrebare asupra solidităţii şi obiectivităţii principiilor morale. Personajul Donna Elvira, al cărei dramatism este impus prin interpretarea Sânzianei Tarţă, este exponentul unui principiu la care se raportează Don Juan, pentru că trebuie subliniat faptul că el nu relaţionează niciodată cu prezenţa feminină concretă, ci cu un principiu feminin. El nu îşi exercită seducţia asupra femeilor, ci asupra principiului feminităţii. Din această perspectivă, Don Juan se mişcă într-un spaţiu al obiectivităţii, care nu rezonează cu asumpţiile morale în virtutea cărora este judecat, blestemat sau ameninţat de ceilalţi.
Dualitatea discursivă în care este plasată personalitatea lui Don Juan este întărită de rolurile duble interpretate de Radu Lărgeanu (Pierrot, respectiv Creditorul) şi Miron Maxim (Cerşetorul, respectiv Don Alonso), care aduc în scenă personaje complet opuse ca personalitate şi poziţie socială şi iniţiază raporturi antitetice cu Don Juan.
Publicul va rămâne cu siguranţă în minte cu o scenă transformată într-o bijuterie interpretativă de Anca Hanu şi Radu Lărgeanu (Charlotte şi Pierrot). Dozajul impecabil al jocului şi umorul celor doi actori reprezintă o formă de contrast care pune în lumină şi mai mult pendularea universului scenic între oniric şi concret, între lumea aşa zis reală şi orizontul morţii.
Trecerea în moarte a lui Don Juan mi-a amintit de teoria lui Andrei Pleşu, formulată în Minima Moralia: "Trebuie să existe o conduită a drumului către, chiar dacă adevărata conduită nu se poate întemeia decât din perspectiva drumului încheiat. A înlocui arbitrarul intervalului cu o pre-ordine, iată ce ni s-a părut că putem încerca. Rostită brutal, întrebarea care ne-a însoţit mereu a fost aceasta: cum să nu te sminteşti, atunci când n-ai găsit încă reperul cuminţeniei? Cum se supravieţuieşte, decent, în interval? În cele din urmă, am ajuns să credem că etica nici nu e altceva decât o disciplină a intervalului, că ea nu e acasă decât în spaţiul de dinaintea opţiunii ultime. În spaţiul propriu-zis al unei asemenea opţiuni, preocuparea morală încetează a mai avea obiect: normele devin surâsuri, disciplina devine graţie. Orice demers etic bine condus tinde, firesc, spre propria sa dizolvare."
Personajele, ca fragmente ale statuii Comandorului se organizează într-un cor aşezat la limita dintre intervalul în care se manifestă exigenţele etice şi un dincolo în care râsul lui Don Juan dizolvă necesitatea emiterii unor principii morale relative prin însăşi sorgintea lor subiectiv umană. Este ştearsă, astfel, graniţa dintre contrarii precum binele şi răul, iar cerul care acoperă la final poarta care dă spre un dincolo (să ne ferim să îl numim infern!) consfinţeşte dizolvarea oricărei dihotomii de factură morală.
Don Juan, de Molière
Traducere de Maria Rotar
Regia: Roberto Bacci
Scenografia: Marcio Medina / Dramaturgia: Stefano Geraci / Asistenţi de regie: Silvia Pasello, Maria Rotar / Asistent de costume: Ilona Lorincz / Corepetitor: Katalin G. Incze / Maestru de lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia: Don Juan: Matei Rotaru, Sganarel: Cătălin Herlo, Donna Elvira: Sânziana Tarţa, Comandorul: Irina Wintze, Don Louis: Petre Băcioiu, Don Carlos: Cristian Grosu, Don Alonso: Miron Maxim, Charlotte: Anca Hanu, Mathurine: Adriana Băilescu, Pierrot: Radu Lărgeanu, Cerşetorul: Miron Maxim, Suita: Alexandra Tarce, Diana Buluga, Paula Rotar, Soprana: Sânziana Tarţa, Muzician: Renata Burcă (pian)
Regia tehnică: Doru Bodrea / Lumini: Mădălina Mânzat, Alexandru Corpodean, Ionuţ Maier / Sonorizare: Marius Rusu / Sufleor: Crina Onaca
(Fotografii de Nicu Cherciu)