Cu ce rămâne spectatorul după vizionarea lui Don Juan de Molière în viziunea lui Roberto Bacci? E întrebarea firească pe care mi-am pus-o la ieşirea din sală. E limpede că regizorul italian, pragmatic şi cabotin, apelează la stridenţe ca la asul câştigător ascuns în mânecă. Îl dezbracă (la propriu) pe Don Juan şi-l introduce în viaţa publică, în atmosfera decent renascentistă a personajelor care-l înconjoară (îmbrăcate, normal!) cu un firesc ce frizează orice închipuire. În plan realist, găselniţa e nemotivată. În plan simbolic vrea să spună ceva, dar nu era nevoie de nuditatea absolută a actorului. Şi apoi, stânjenitoarea dezgolire e prea puţin susţinută în ansamblul construcţiei. Rezonează, poate, cu firavele apariţii statuare, fantomatice, plimbate printre eroii piesei ca năluciri investite, din păcate, cu funcţii mai mult decorative. Aceste femei din suită, graţii ofilite, pietrificate (Alexandra Tarce, Diana Buluga, Paula Rotar), zeiţe renegate ale fertilităţii ce au împrumutat culoarea seminţelor nerodite, răspândite pe toată suprafaţa scenei, îşi motivează în mod diferit prezenţa. Cea mai elocventă mi s-a părut secvenţa în care ele ridică pe masă fragile castele din cărţi de joc, în vreme ce Don Juan face paradă de cuceririle sale amoroase.
Decorul conceput ca o piazzetta, feţele parţial tatuate carnavalesc ale unor personaje, împreună cu costumele de epocă, reînvie un stil mediteranean renascentist, adus de echipa italiană reprezentată de Marcio Medina, Stefano Geraci şi Silvia Passello. Cerul des invocat în dialog acoperă o mare parte din fundalul scenei. E, de fapt, o învolburare noroasă prevestitoare de furtună, ce ameninţă să se reverse peste personajele în conflict cu mentalităţile. Matei Rotaru e un Don Juan convingător, frumos, cu faţa parcă pictată, masca serafică a seducătorului cu suflet negru. E foarte sigur pe el, îmbină cu eleganţă prefăcătoria şi convingerile imbatabile ale personajului ce vin în contradicţie cu morala. Mult solicitat în roluri importante din ultimele premiere ale Naţionalului clujean, Matei Rotaru se afirmă ca un talent autentic, un adevărat alergător de cursă lungă. Împreună cu Cătălin Herlo în Sganarel, formează un cuplu stăpân-slugă foarte bine condus de-a lungul acţiunii, un duo hazliu, antrenant, cu reverberaţii din commedia dell'arte. Celălalt cuplul comic, Anca Hanu (Charlotte)-Radu Lărgeanu (Pierrot), uzând de cele mai năstruşnice ghiduşii gestuale, alungă monotonia ce se insinuează uneori în timpul reprezentaţiei. Pătrunzătorul sondaj în psihologia personajelor din textul lui Molière îşi găseşte rezonanţa gravă, adecvată, în amărăciunea tonului lui Petre Băcioiu în rolul Don Louis, tatăl dezmăţatului incriminat. În postură de spadasini ce-şi încrucişează floretele (rămase de la Hamlet) cu Don Juan, apar Cristian Grosu în Don Carlos şi Miron Maxim în Don Alonso. Rivale în tandem grotesc sunt Sânziana Tarţa în Doamna Elvira, femeia plânsă, abandonată şi Adriana Băilescu în Mathurine, femeia voluntară, încă încrezătoare în dragostea lui Don Juan. Personajele sunt prezente mai tot timpul pe scenă, ceea ce sporeşte impresia supraveghrii şi încolţirii treptate a libertinului infatuat.
Cred că regizorul şi-a dorit o abordare dură a mitului. În parte i-a reuşit. Dar e şi multă mefienţă în această atingere. Oricum, Don Juan al lui Roberto Bacci mi se pare un spectacol mai bun decât Livada de vişini şi sub rezumativul Hamlet concentrat la esenţe, celelalte două spectacole realizate de regizorul italian la Teatrul Naţional din Cluj.
