O propunere de vindecare prin artă - Parsifal Actul I

În spatele spectacolului Parsifal al lui Richard Wagner, în regia şi sub direcţia lui Christian Badea, la Ateneul Român, în zilele de 7 şi 8 octombrie 2016, se află, clar, un program. Un program pentru publicul iubitor de muzică, pentru starea precară a artiştilor şi a oamenilor de cultură, pentru societatea românească în genere. Un program de îmbărbătare şi de redare a încrederii.

Într-o montare de concert care devine treptat mai cuprinzătoare chiar decât un spectacol de operă prin folosirea sălii (şi foaierului) Ateneului cum nu s-a mai făcut până acum, prin imersiunea totală a publicului în spectacol, prin elemente simple de scenografie şi prin jocuri de lumină, Parsifal pune în scenă, somptuos şi convingător, suferinţa unui om (Amfortas), descumpănirea cetăţii depozitare a Graalului (castelul Montsalvat), neputinţa de a muri a unui bătrân rege (Titurel) ce şi-a lăsat coroana în mâinile fiului său.

Toate acestea îşi trag originea dintr-o greşeală fatală, un păcat originar, o uitare de sine în timpul unei nopţi de iubire. În cursul unei expediţii împotriva duşmanului cetăţii, magicianul Klingsor, cel care, impur, a încercat să răpească sfântul Potir şi care suscită, într-o grădină a deliciilor, fiinţe seducătoare de o frumuseţe irezistibilă, pe jumătate flori, pe jumătate femei, pentru a abate energia cavalerilor Graalului, Amfortas a căzut pradă farmecelor uneia dintre ele (Kundry) şi a pierdut astfel lancea cu care Hristos a fost rănit pe Cruce şi pe care o avea în păstrare împreună cu Graalul.

Limpede şi curajos, Badea implică publicul Ateneului în această mistagogie, sugerând prin mai multe mijloace că Montsalvat are o dimensiune actuală şi că istoria României, pe care o vedem într-o procesiune cu torţe, în cursul căreia Gurnemanz, unul dintre cei mai bătrâni cavaleri ai Graalului, dă ocolul celor 52 de loji ale Sălii Mari ale Ateneului între cele două rânduri circulare, luminând, bucată cu bucată, fresca istorică a lui Costin Petrescu, este o lungă serie de împliniri (sau de sacrificii), făcute posibile prin jertfa euharistică ce se celebrează pe traveea surplombând orchestra care cântă cu partiturile la lumina lumânărilor. Dezvăluirea istoriei pentru Parsifal ("Du siehst, mein Sohn"), căruia i se arată etapele istoriei României până la Carol I, este şi un prilej de reamintire a ei pentru spectatori, nu atât pentru că nu o ştiu, ci pentru că au uitat-o sau pentru că nu-i mai priveşte.

În acest moment de celebrare mistică, e nevoie, cum spune Wagner, ca timpul să devină spaţiu ("zum Raum wird hier die Zeit"), pentru ca publicul să fie parte dintr-un spectacol total şi, la capătul lui, să iasă împăcat şi îmbărbătat.

Muzica transformării umple Sala Mare plonjată în întuneric şi luminată doar de lumânările cavalerilor ce s-au desfăşurat între timp pe circuitul rotund deschis de Gurnemanz. Contrastul se adânceşte între suferinţa lui Amfortas, pentru care fiecare celebrare a tainei Graalului înseamnă o adâncire a vechii răni pe care i-a făcut-o Klingsor când i-a răpit lancea sfântă şi pe care toate balsamurile Arabiei nu izbutesc să o închidă şi, pe de altă parte, bucuria cavalerilor Graalului, care, întăriţi de noua jertfă, îşi regăsesc credinţa şi se îmbrăţişează în mijlocul publicului, doi câte doi, amintind de hora îngerilor beţi de fericire şi de îmbrăţişarea lor cu oamenii din Nativitatea mistică a lui Botticelli.

Actul I se încheie pe acest contrast, pecetluit prin prezenţa lui Parsifal, tânărul neprihănit şi simplu ce-i fusese vestit lui Amfortas de o voce celestă în timpul unei rugăciuni, ce intră violent în scenă nesocotind, fără să le cunoască, legile castelului, ucigând o lebădă în zbor. Parsifal este sortit să vindece rana din vechime şi să răscumpere greşelile lui Amfortas, el va restitui Graalului starea sa imaculată şi, smulgând din mâinile lui Klingsor lancea profanată, o va readuce în sanctuarul din Montsalvat, unde doar cu o atingere va închide sângerânda rană a lui Amfortas.

Tema lui Parsifal, prilejuind lui Wagner o reverie sublimă în jurul motivului compasiunii şi milostivirii ("durch Mitleid wissend"), al simplităţii ("der reine Tor") şi al alegerii pentru misiune ("den ich erkor"), al speranţei în izbăvirea durerilor fizice şi suferinţei morale, este ridicată în spectacolul lui Christian Badea ca o propunere de vindecare socială printr-un tânăr care este educat altminteri decât locuitorii cetăţii şi care nu vrea nimic pentru el însuşi.

Tema vine clar de la Wagner, Kundry e şi ea în aceeaşi paradigmă ("Ich helfe nie") a celei care nu ajută, fiindcă ideea însăşi de ajutor este întinată şi ineficace şi fiindcă bunătatea ei se amestecă în chip misterios cu uitarea de sine şi cu delectarea în seducţie pe care i le inspiră Klingsor.

Tot astfel, Parsifal, cel ce este sortit să aline, să repare răul social, apare în primă instanţă ca un răufăcător ("Frevler"), un inconştient care sparge tiparele sacralităţii şi ale afectivităţii comune ("Er war uns hold: was ist er nun dir?"). El asistă la ceremonia dezvelirii Graalului ("Enthüllet den Gral!"), o cupă mare, albă, aşezată pe traveea de deasupra orchestrei şi vegheată de un şir de copii îmbrăcaţi în haine albe, care, străpunsă în întunericul absolut de o rază de lumină, devine roşie şi scânteiază cu reflexe puternice, luminând mai întâi centrul cupolei Ateneului şi creând apoi o lumină difuză roşie care aprinde toată cupola.

Jocul de lumini, spectaculos prin varietate şi prin utilizarea sistematică a întunericului, nu rămâne însă un artificiu gratuit, el subliniază, pe de o parte, muzica, distingând în interiorul efluviilor wagneriene vibraţia şi poezia leit-motivelor, iar, pe de alta, conceptul regizoral însuşi, prin felul în care pune în valoare decoraţia Belle Époque şi fresca Sălii Mari, inspirând publicului coeziune şi armonie ca efect al artei, ea însăşi un produs al suferinţei, individuale şi colective, şi al izbăvirii printr-un efort de îndrăzneală şi de solidaritate.

O soluţie ingenioasă este şi aceea de a aşeza Corul de copii în foaierul Ateneului, astfel încât vocile cristaline să pătrundă în Sala Mare prin uşile deschise şi să reverbereze tot din cupolă, precum razele de lumină ale reflectoarelor. Spectatorii ies într-adevăr transfiguraţi din această experienţă a teatrului total. Ei primesc, îndată după încheierea concertului, fire de frezii albe de la fetele frumoase care i-au întâmpinat la intrare, parcă pentru a confirma că miracolul vindecării sociale prin artă poate dura şi dincolo de limitele spectacolului Wagnerian.

Richard Wagner, Parsifal, Actul I, concept regizoral şi realizare scenică: Christian Badea, Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), Belà Perencz (Amfortas), Petra Lang (Kundry), Marius Boloş (Titurel), Ionuţ Popescu (Primul Cavaler), Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii "George Enescu", dirijor: Christian Badea, dirijorul Corului: Ion Iosif Prunner, Corul de copii Radio, dirijor: Voicu Popescu, elevi ai Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" şi de la Şcoala ArtMusic.