Din nou, despre Julieta şi al ei Romeo - Romeo şi Julieta

Am revăzut Romeo şi Julieta, de aceasta dată la Teatrul Metropolis, în montarea cuplului Victor Ioan Frunză (direcţie de scenă) şi Adriana Grand (decor şi costume).

Cred că e foarte greu să joci şi să montezi un text clasic căci trebuie să te fereşti să calci pe urmele unor monştri sacri. De aceea, e remarcabil că Dl. Frunză şi trupa domniei sale continuă să abordeze partiturile clasice şi, de cele mai multe ori, le iese foarte bine (vezi Caragiale sau Mihail Sebastian, de pildă).

Pentru Romeo şi Julieta e clar că directorul de scenă îşi cunoaşte publicul ţintă şi, ca un bun manager de proiect, a gândit o montare pe gustul celor care au umplut sala într-o sâmbătă seară de noiembrie 2016: adolescenţi - elevi de liceu. Piesa se joacă pe coduri de culoare şi urmând reguli cadastrale, la fel ca în curtea Şcolii Centrale. Cele două clanuri, Capulet şi Montague, unii în alb, ceilalţi în negru, se înfruntă din vorbe şi priviri de pe laturi opuse ale scenei, apoi cu bâte, lanţuri şi cuţite, pe un podium care duduie cam tare sub călcătura aspră a bocancilor. Scenografia cu feeling urban-industrial a Adrianei Grand o suie pe Julieta pe schele pe post de balcon, combate în costume de piele ca de motociclişti, dănţuie în mantii lucioase şi coifuri punk sau face nuntă în bocanci. Formaţia de muzică live şi personajele apartinice (Fratele Lorenzo, doica, prinţul), prin localizarea în scenă şi costumele fără cod de culoare, se vor a fi liantul dintre cele două lumi.

Într-adevăr, muzica, preotul şi doica transcend timpul şi spaţiul scenic şi leagă piesa, în încercarea nereuşită de a dezlega iţele tragicului destin. George Costin e un călugăr veritabil, erudit (cântă bine şi în latină) dar uman, cu diplomaţie şi compasiune bine dozate. Un rol surprinzător de important în economia spectacolului de la Metropolis îl are doica Julietei, interpretată de Andreea Grămoşteanu. Deşi începe cu tuşe cam tari la primele scene, treptat capătă substanţă şi îşi deschide aripile atotcuprinzătoare de mamă, confidentă, protectoare, mijlocitoare şi, în final, bocitoare. Contragreutate caldă, feminină, uşor zgomotoasă în raport cu preotul auster, îl secondează pe acesta în încercarea totală de a opri răul implacabil.

Tânărul cuplu yin & yang e mai mult "young". Marcela Nistor, în rolul Julietei, trepidează în balcon ca o adolescentă a zilelor noastre, mai mult îmboldită de hormoni decât suavă şi imaculată (ca o clasică Julietă). Nu e rău, dar nici extraordinar: cam cât o cămăşuţă de noapte transparentă şi asortată cu bocanci. Romeo, însă, e din altă ligă. Un rol greu pentru un student dar pe care Carol Ionescu îl stăpâneşte cu naturaleţe. Se luptă şi ucide bărbăteşte, atârnă de balcon îndrăgostit lulea, plânge şi râde ca un copil, se ridică şi cade pe valurile vieţii cu măsură... ce mai, dacă nu ar fi ochelarii de soare negri, ai zice că tocmai a coborât treptele Veronei un prea tânăr exilat: Romeo Montague!

În rest, ar mai fi muzica live, care e un personaj în sine. Un rol de coloratură, e drept, dar fără de care spectacolul lui Victor Ioan Frunza ar avea de suferit. Scena cununiei, a aşezării în criptă, chiar şi balul mascat de la palatul Capulet ar fi lipsite de suflu fără fundalul sonor al lui Tibor Cari.

Un amestec de emoţii au rămas cu mine după spectacol, ca un val de tristeţe condimentată de revoltă temperată cu o urmă de duioşie. Oare ce o fi intenţionat Marele Will?