Acum pot răspunde. Deoarece de fiecare dată am trăit, trăiesc sentimentul, şi poate mai mult decât sentimentul, fiorul iremediabilului.
Tot ce a fost premeditat şi pregătit furtiv ca într-un fel de transă (vezi, printre altele, aşezarea, în timp real, a scaunelor unul peste altul pe masa din verandă, încercările eşuate şi repetate de a aprinde cu mica flăcăruie nesigură a chibritului faţa de masă aruncată peste ele) de acela care, prin legământ de tăcere şi renunţare la sine, s-a desprins deja de lumea aceasta a oamenilor, acum s-a împlinit.
Căci Alexander nu dă foc aici numai casei sale, ci Locuirii sale, acelei oikos a elinilor, garanţiei de durată şi stabilitate a fiinţei noastre, ordinei sub care se desfăşoară actele vieţii, totalităţii bunurilor sufleteşti. Toate se mistuie acum în vuietul imens, troznitor, pe care niciun cuvânt nu-l poate reda, al acestui incendiu. Nu se mai poate reveni la ce deja s-a făcut. Nu se mai poate face nimic. No hubo remedio! Într-un fel, zburătăcind acum de colo colo, ca beat, apropiindu-se hipnotic de dezastru şi fugind disperat spre cei dragi care vin în întâmpinarea lui, căzând în ochiurile de apă ce împânzesc împrejurimile casei, (apa şi focul - două motive complementare ale imaginarului tarkovskian!), smulgându-se din braţele lui Otto pentru a cădea în genunchi în faţa Mariei, "das ewig weibliche", eros sacru izbăvitor, aceeaşi care, pe bicicletă (alt motiv tarkovskian!) va fi singura ce va urmări pe scurtătură maşina salvării ce-l scoate acum din cadru, din story, din timpul oamenilor, prin toate acestea, nu dă expresie oare Alexander sinelui profund şi conştient al marelui cineast, fiinţării sale de carne şi sânge pe care deja IREMEDIABILUL i-o pecetluise cu neagra-i pecete, sinelui său însetat de miracol pe marginea imensei Umbre pe punctul de a-l acoperi definitiv?
Ne amintim că filmul e dedicat "Fiului meu Andriuşa, cu încredere şi speranţă". Şi dedicaţia ar putea continua astfel: ... căci niciun sacrificiu nu e de prisos, băiatul tatei, graţie lui, uite, totu-i iarăşi azi, acum, ca înainte, aşa cum a fost înainte ca moartea să fi intrat în lume, aşa cum a fost în ziua de ieri: soarele dimineţii inundă iar perdelele, culorile firii s-au reînturnat, preajma e verde din nou şi marea albastră, telefonul e iarăşi viu, răspunde la apel, cei dragi, fiica, soţia, cumnatul îşi iau cafeluţa de dimineaţă sporovăind în micul crâng de lângă casă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Copilul din mine, din tine când vei fi ca mine, căruia, pe tot parcursul acestei zile fatidice moartea n-a îndrăznit să-i tulbure somnul neprihănit, doar el rămâne să ude fuga-fuguţa cu găletuşa lui firavul arbore uscat de la marginea mării sădit de tata cu o poveste sădită, uite, în tine ce dă roade acum când, culcat la rădăcina lui, în timp ce tata a amuţit, bolnăviorul meu drag, tu prinzi glas: "De ce, tati, la început a fost Cuvântul?"
Ascultaţi cu atenţie vuietul troznitor al acestui incendiu. Toate vocile filmului, în afară de una, s-au topit sau se topesc de-acum în imensa-i vâlvoare. Chiar şi acordurile stranii, venind din altă lume, ale flautului japonez din casetofonul ascuns în nişa lui intimă... chiar şi cvasi-inaudibilul fluier al păstorului...
Tăcerii de după prăbuşirea în cenuşă a Locuirii ("nu există tăcere mai mare ca a unei inimii ce a încetat să bată"), întreruptă doar de clinchetul uşor al bicicletei Mariei şi de glăsciorul interogativ al copilului, îi răspund în final aceleaşi acorduri de început ale filmului. De la copilul întins sub arborele uscat, pe care l-a adăpat ca într-o joacă, ochiul camerei urcă fără grabă îmbrăţişând lin trunchiul veşted până la ramurile goale, parcă dureros crispate în lumina mare palid-albastră a mării, pe care zăboveşte (aşa cum zăbovise la început pe cele cu frunze veşnic verzi ale arborelui vieţii şi mântuirii din Închinarea magilor a lui Leonardo), mişcare scăldată acum în aria lui Bach din "Matthäus-Passion", infinit duios-sfâşietoarea "Erbarme dich, mein Gott, um meiner Zähren willen!"
