#minor - #consecinţe majore

Conceput ca parte a doua e trilogiei Manifest pentru dialog, #minor a beneficiat şi de un turneu naţional ulterior premierei de la Sibiu, la fel ca prima parte, Antisocial, însă, de această dată, de dimensiuni mult mai reduse (spectacolul a fost purtat doar în vreo şapte oraşe, spre deosebire de Antisocial, văzut în peste douăzeci). Chiar şi aşa, el a reuşit să deschidă nişte discuţii şi să ridice nişte semne de întrebare. Pornind iniţial doar de la cazul familiei norvegiene (caz extrem de mediatizat pe toate canalele media), Bogdan Georgescu a asimilat acestuia şi scandalul de la Opera Română (la rândul său intens mediatizat), petrecut în timpul definitivării proiectului, lărgind, aşadar, aria de discuţie şi creând între cele două evenimente o punte pe cât de potrivită, pe atât de neprevăzută.
 
Conceptul de spectacol şi aşezarea în spaţiu sunt foarte simple şi directe, totul articulându-se pe cuvântul vorbit. Performerii îşi folosesc şi aici, ca şi în Antisocial, propriile nume, implicarea directă în felul în care este structurat întregul spectacol fiind dată şi de mesajele extrem de personale (şi intercalate între scene) adresate de către fiecare dintre ei figurii paterne, ele dominând întreg spaţiul de joc de pe ecranul supradimensionat de unde sunt proiectate. Puternic individualizate, o dată pentru că sunt semnate, şi apoi pentru că fiecare autor în parte este izolat de restul grupului printr-un spot de lumină, cumva captiv între ceea ce a scris şi privirile partenerilor de scenă, aţintite asupra sa, aceste mesaje funcţionează şi ca momente de trecere, construind în mod subtil punţile necesare nu doar între scene, ci şi între ceea ce se spune în ele. Performerii îşi asumă în mod direct (şi curajos) cuvintele proiectate pe perete, aşa cum fiecare gest şi fiecare afirmaţie făcute în redarea celor două cazuri cu potenţial de scandal trebuie, la rândul lor, asumate, totul conducând la ideea de principiu dominator sau ordonator (figură paternă - dispărută, necunoscută sau absentă -, normă impusă şi (aparent doar) general-acceptată).
 
Chiar dacă cei cinci performeri nu se mişcă de pe scaunele lor de la început (când intră în spaţiu) până la final (când îl părăsesc), spectacolul are un dinamism dat, printre altele, de continua transformare a stativelor pentru hârtii (în cazul dezbaterii pe marginea cazului Bodnariu) în stative pentru note muzicale (în cazul scandalului de la Operă, din care este reţinut doar momentul în care orchestra refuză să cânte, în semn de protest, în faţa unei săli pline de spectatori), iar pantofii sport, asortaţi cu hainele de gală ale instrumentiştilor de la operă şi cu isteriile, pixurile şi mapele impersonale ale combatanţilor din sfera politicului, dau echilibrul necesar trecerii continue (şi ritmate) de la o temă la alta, de la un scandal la altul, fiecare dintre participanţi păstrându-şi individualitatea. În fapt, timp de aproximativ o oră, într-un spaţiu bine delimitat, are loc o acumulare treptată de tensiuni eliberate în final într-o simfonie a urletelor care funcţionează oximoronic cu Oda bucuriei (prezentată cu versurile la vedere, traduse în limba română) şi care lasă impresia că ne aflăm într-un punct din care nu se întrevede nici o rezolvare. În fapt, acesta ar trebui să fie tocmai punctul în care încep discuţiile orientate nu neapărat spre găsirea unei soluţii, ci mai ales spre conştientizarea unor tare sociale care cangrenează nişte structuri aparent foarte bine puse la punct. Cazul Operei Române, punctat subtil (dar totuşi percutant), prin momente scurte, intercalate între discuţii interminabile pe subiectul Bodnariu, ajunge, aşadar, la final, să definească întreaga construcţie.


Vladimir Petre, Gabriela Pîrliţeanu, Raj-Alexandru Udrea, Maria Soilică şi Claudiu Urse sunt cei care îşi asumă mesajele dintre scene şi, în acelaşi timp, cei care ilustrează şi (re)interpretează evenimentele structurate dramaturgic de către şi alături de Bogdan Georgescu. O menţiune specială s-ar cere făcută în cazul Gabrielei Pîrliţeanu şi Mariei Soilică, cele care odată cu alternarea scenelor / scandalurilor ilustrate, îşi modifică şi tipologiile prezentate (de exemplu, Gabriela Pîrliţeanu este combativă, agresivă şi dominatoare în confruntarea pe marginea cazului Bodnariu, pentru ca apoi, printre protestatarii de la Operă, ea să fie cea care se alătură ultima şi doar constrânsă de împrejurări protestului, fiindu-i teamă şi să deschidă gura; la fel, discursul Mariei Soilică din primul caz prezentat este mereu întrerupt cu agresivitate, ea încasând întreruperile cu furie înăbuşită, la limita lipsei de reacţie, pe când în al doilea caz, tot ea este cea care dă glas, deschis şi cu fermitate, nemulţumirilor colegilor săi, pentru ca mai apoi, în final, ea să fie şi cea care deschide simfonia paralelă a urletelor). Una peste alta, jocul celor două actriţe este, aşadar, fascinant de urmărit, încadrate fiind de colegii lor de scenă, care îşi urmează, la rândul lor, cu consecvenţă, traseele bine definite. Există în acest spectacol o geometrie anume a aşezării performerilor în spaţiu, o geometrie care, dincolo de alte elemente, generează sens(uri). Şi, pornind de la această geometrie, întreaga reprezentaţie, ilustrativă de la început până la final, şi doar după punctul final generatoare de reacţii din partea publicului, se construieşte deopotrivă simetric şi echilibrat.

În cadrul discuţiilor care au urmat reprezentaţiei cu #minor de la Tîrgu Mureş, în prezenţa psihologului Oana Cuesteanu, care şi-a asumat rolul de co-moderator alături de Bogdan Georgescu, s-a pornit de la relaţia copii-părinţi şi s-a ajuns foarte repede la relaţia omului cu religia şi influenţa acesteia în educaţie. Percepută ca o problemă acută, ea s-a legat şi de cazul Bodnariu, abordat în spectacol, chestionându-se felul în care educaţia în sine are de suferit de pe urma intruziunii religiei (cuvintele "intruziune" şi "suferit" nu sunt, în acest caz, nici exagerate, nici întâmplătoare, după cum nici discuţia nu a fost una deviată de la subiect). Prin extensie, se poate ajunge mai departe şi la felul în care aceasta influenţează modul de organizare a mult uzitatei "familii tradiţionale", la excluderea celuilalt şi, până la urmă, la faptul că modul în care ne raportăm ca naţiune şi ca indivizi la toate acestea, ne arată şi #câtdedepartesuntemdepeşteriledincareamieşit. În ceea ce priveşte scandalul de la Operă, probabil că de-a lungul timpului s-au cântat şi în peşteri diverse ode ale bucuriei, în ton cu vremurile. Interesant de aflat ar fi, însă, cât de cosmopolite erau ansamblurile.

#minor
Un spectacol de Bogdan Georgescu
Cu: Vladimir Petre, Gabriela Pîrliţeanu, Raj-Alexandru Udrea, Maria Soilică, Claudiu Urse
Asistent regie: Vlad Bacalu
Coproducţie a Teatrului Naţional Radu Stanca Sibiu şi Universitatea Lucian Blaga din Sibiu
Fotografii de Costin Chesnoiu