Într-o formă pur religioasă, acestea au fost exprimate prima dată în Last Temptation of Christ, mai ales momentul în care acelui Isus din Nazaret imaginat de romancierul Nikos Kazantzakis i se arată, pe Golgota, sub forma unui înger-copil, diavolul. Acesta îi spune că fusese trimis de Dumnezeu cu chemarea de a renunţa la acest sacrificiu, de a se da jos de pe cruce. Nu, nu era nevoie de moartea lui, iar Dumnezeu văzuse strădaniile sale şi iubirea sa, hotărând să îl salveze. Lumea nu trebuia mântuită, ci doar acceptată. Ca orice bun psiholog sau ca un înţelept oriental, diavolul îi spune lui Isus că taina vieţii stă în armonia dintre om şi lume. "Noi îngerii ne uităm cu invidie la voi oamenii." Lumea e frumoasă aşa cum este, are un mister aparte care nu vine dintr-un "dincolo", iar viaţa şi moartea sunt fraţi gemeni care dau ritm şi o splendoare melancolică existenţei. I se pune apoi în faţă perspectiva unei căsătorii cu Maria Magdalena, a unei vieţi liniştite, cu copii şi nepoţi, cu o moarte paşnică, înconjurat de cei dragi. Până când, în clipa morţii, se aude vestea despre distrugerea Ierusalimului de către romani, sfârşitul legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales, iar la Isus vin apostolii îmbătrâniţi, speriaţi, deziluzionaţi de faptul că ei îşi făcuseră datoria, anunţaseră o nouă eră, dar Mesia, în loc să moară pentru toţi, se dăduse jos de pe cruce şi se aşezase "la casa lui".
Iar acum, în zilele noastre, vine al doilea film în care Scorsese sintetizează întreaga sa căutare a problematicii alegerii binelui în faţa unui rău atât de puternic: Silence. Această ecranizare a romanului omonim al lui Shusaku Endo, un japonez convertit la catolicism, spune povestea a doi preoţi iezuiţi din secolul XVII care, auzind despre o presupusă apostazie, sub presiunea autorităţilor japoneze, a părintelui Ferreira, fostul lor maestru spiritual, se hotărăsc să meargă în Japonia pentru a-l găsi. Acolo vor întâlni rămăşiţele unei populaţii creştine terorizate, trăind mizerabil, dar însetată de Hristos, dornică de a avea din nou preoţi care să le administreze sacramentele şi să le dea speranţă. Povestea se concentrează pe unul dintre ei, Rodrigues, tânăr, îndrăgostit de chipul Domnului, făcând din vestirea Evangheliei până la marginile pământului vocaţia vieţii sale, confruntat cu dificultăţi tot mai mari. până în punctul în care este capturat. Hăituit, văzând cum credincioşii săi sunt torturaţi şi ucişi pentru că el refuză să renunţe la credinţă, îl întâlneşte în sfârşit pe Ferreira, care, într-adevăr, abandonase creştinismul, devenise "japonez", om al curţii shogunilor, astronom, om de ştiinţă, apologet anticreştin. Ferreira încearcă să-l convingă pe Rodrigues să-i urmeze "exemplul", explicându-i că în Japonia creştinismul nu are cum să crească; "Japonia e o mlaştină. Nimic nu creşte aici." Apoi, încercarea supremă: lui Rodrigues i se spune că de el depinde viaţa celorlalţi creştini. Ferreira îl îndeamnă: trebuie să faci asta, să calci pe imaginea lui Hristos, din iubire. Până şi El ar fi făcut asta. Asta înseamnă să te jertfeşti pentru ceilalţi.
Toate aceste problematici fac din filmul lui Scorsese o interogaţie artistică care întreabă nu doar dacă există adevăruri universale sau doar o legitimitate a fiecărei culturi de a rezista unui astfel de universalism, dar şi, din nou, obsesiv, ca o manifestare recurentă a unui trecut renegat în subconştientul colectiv: ce este creştinismul? Are el vreo pretenţie la universalitate? Merită asumată nebunia unui misionarism care trezeşte, de două mii de ani, conştiinţele într-un fel fără asemănare în istorie, într-o cerinţă a iubirii scandaloasă conform oricărui standard etic de "bun-simţ", dar şi valuri de teroare împotriva convertiţilor care nici ele nu cunosc precedent? Merită să tulburi societăţi întregi cu o religie, să provoci persecuţie printr-o propunere existenţială revoluţionară?
De fapt, discursul diavolului din The Last Temptation of Christ şi cel al preotului-căzut Ferreira din Silence se întâlnesc în chiar punctul în care creştinismul (şi prima dată înaintea lui, iudaismul) a adresat o provocare tuturor religiilor şi sistemelor de gândire alternative: Dumnezeu se revelează ca Iubire infinită ce creează lumea ca sacrament al prezenţei sale; fiindu-i acesteia infinit transcendent, îi este şi infinit imanent, iubind-o nebuneşte, aşa cum niciun alt zeu capricios, niciun zeu demiurg, nicio Idee, niciun subiect transcendental, niciun Stat nu o poate iubi. Pentru a-l salva pe omul căzut în păcat, trăgând cu sine întreaga lume în abis, El îl trimite pe Fiul său care devine om şi coboară dincolo de abis, în nefiinţă, în iad, în întuneric şi singurătate, pentru a purta întreaga rasă umană din nou la viaţă, şi viaţă din belşug, viaţa veşnică. Lumea întreagă e restaurată în Hristos, afirmată ca bună şi sfântă, aşteptându-şi desăvârşirea la împlinirea timpurilor. Diferenţa fundamentală pe care o aduce creştinismul în istoria lumii este că Dumnezeu este de partea celui răstignit, de partea fiecărui om căzut, persecutat, păcătos; în vreme ce toate sistemele alternative, de la primele religii până la filosofia şi tragedia greacă, de la metafizica occidentală până la statul modern, iau întotdeauna partea colectivităţii, a "Lumii" ca forţă impersonală care cere moartea şi tăcerea individului pentru a-şi păstra domnia de fier.
De aceea diavolul lui Kazantsakis şi Ferreira al lui Shusako Endo pledează pentru "armonia dintre inimă şi pământ" şi "o filosofie a naturii, a purităţii originare pe care o găsim aici în Japonia". De aceea Roma antică, Islamul, statele moderne, lumile orientale şi regimurile totalitare au simţit instinctiv că creştinismul, deşi religie a iubirii, ameninţa ordinea, "modul nostru de viaţă", "tradiţiile": fiindcă acesta, afirmând demnitatea fiecărei persoane, chiar şi a duşmanului, iubind până la capăt pe oricine, punea în criză filosofii şi sisteme politice în care unii indivizi sau toţi erau consideraţi ca materie a unor sacrificii care meritau făcute pentru a menţine cetatea în forma ei actuală. Ofertele tentante pentru a găsi armonia dintre om şi cosmos, propunerea-cheie a psihologiei moderne de a "te accepta pe tine însuţi aşa cum eşti", presiunea dictaturilor asupra conştiinţelor pentru a se supune, au în comun o condamnare la orizontul actual, o justificare metafizică a răului şi a contradicţiilor, o filosofie a nihilismului ontologic (izvorât adesea din panteism) care duce în mod firesc la indiferenţa morală. (Sau măcar la o etică paşnică, a "terenului comun", aşa cum propune chiar traducătorul japonez din film: "De ce să insistăm să impunem creştinismul sau budismul? Nu, e vorba doar de a găsi puncte comune, ca să lucrăm împreună.") Apariţia pe scena istoriei a unei Revelaţii despre un Dumnezeu iubitor care crede în om, chipul şi asemănarea sa, îl iubeşte până acolo încât se face şi el om, traversând moartea, pune întreaga istorie în criză. Dumnezeul cel viu, personal, omul cu o demnitate inviolabilă, lumea creată ca mister al prezenţei lui Dumnezeu care însă are nevoie să fie restaurată reprezintă cele trei elemente împotriva cărora au luptat şi vor lupta toate filosofiile şi toate sistemele politice, religioase sau seculare.
Acesta e chipul lui Dumnezeu căutat cu patimă de personajul Rodrigues în lungul său drum în care, în final, întrebarea "De ce tace Dumnezeu?" îl va zdrobi. ("Dar am fost mereu cu tine, în acea tăcere", îi spune o voce mai târziu unui Rodrigues bătrân, devenit "japonez", o biată umbră fără rost în lume). Acesta e chipul pe care Scorsese, după cum relata într-un interviu recent, îl caută şi azi când intră în vechea catedrală St. Patrick din fostul cartier "Little Italy" (New York), locul din care simte că nu a plecat niciodată, unde mereu s-a simţit acasă, de când era acel copil plăpând, astmatic, ce se refugia lângă altar din mijlocul unei lumi brutale, a acelor "mean streets". Este chipul care ieşea rapid din conştiinţa Occidentului chiar de atunci, de când, povesteşte Scorsese, lumea vechiului catolicism viu, colorat, al imigranţilor italieni era în declin. Câţiva ani mai târziu, Endo îşi publica acest roman marcat de îndoială, întrebări şi de răspunsul indirect al naraţiunii. În clipa în care preotul Rodrigues, având sufletul distrus, face gestul apostaziei, cocoşul cântă, ca în scena lepădării lui Petru din Evanghelii, iar chipul Mântuitorului este arătat stingându-se. Peste el se lasă noaptea. Noaptea întrebărilor artistice şi a frământărilor unei întregi civilizaţii, a slăbiciunii, dilemelor şi scepticismului. Noaptea tuturor veacurilor, asumată pe Golgota, pentru a fi distrusă în victoria care a întrecut orice închipuire.