Pentru marele regizor american de descendenţă italiană, autointitulat "catolic depăşit", această îndrăzneală (vecină cu obsesia) de a vizualiza nevăzutul nu e nouă. El este cineastul acuzat de blasfemie şi blamat de o parte a comunităţii creştine din S.U.A. pentru The Last Temptation of Christ (1988), unde este înfăţişat Mântuitorul coborând de pe Cruce, abandonându-şi misiunea Divină şi căsătorindu-se. Secvenţa este bulversantă, chiar dacă doar imaginează o ultimă tentaţie demonică pe care Hristos-Omul o are în momentele agoniei, filmul încheindu-se canonic, cu jertfa supremă pe Cruce. În urma secvenţei rămâne întrebarea: câte momente nescrise din Evanghelie avem dreptul să ne imaginăm? Poate că dreptul îl avem să facem orice, dar orice ne este şi de folos? Bine, să nu deraiem de la subiect. Martin Scorsese spune într-un interviu că a fost dominat întreaga viaţă de temele din Silence: compasiunea, iubirea, credinţa (adaug eu) acestea fiind insuflate, încă din copilărie, de preotul parohiei New York-eze pe care o frecventa. Un detaliu deja notoriu din biografia lui Scorsese este dorinţa acestuia de a deveni el însuşi preot, dorinţă ulterior învinsă prin decizia de a deveni... regizor! Într-un superficial comentariu de acum 7 ani, despre Shutter Island (2010), scriam: "Supratema operei sale cinematografice, atât de apreciate la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Spre deosebire de Tarantino, care în ultimele lui filme se joacă cu personaje goale pe dinăuntru, căsăpindu-le ca pe nişte păpuşi gonflabile, toate personajele lui Scorsese sunt violente, sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare...". Acum văd că violenţa purificatoare, sau ca pedeapsă pentru păcat e doar primul strat, cel care "ia faţa" fanilor lui Goodfellas (1990) sau Casino (1995). Nu că aceste filme nu ar fi impecabil executate, ca şi fenomenalele Taxi Driver, Raging Bull, The Aviator sau Cape Fear (unde un De Niro turbat, fanatizat, scuipă replici de genul: "With the power vested in me by the kingdom of God, I sentence you to the Ninth Circle of Hell!"). Dar supratema profundă a operei lui Scorsese, evidentă doar în filme precum The Last Temptation..., Kundun şi Silence, vizează zbuciumul existenţial al fiinţei umane în "călătoria" ei spre Dumnezeu.
Silence a fost îndelung gestat şi anticipat. Scorsese l-a filmat în minte de nenumărate ori, probabil, în cei 25 de ani de pre-producţie neoficială, de când a citit cartea lui Shūsaku Endō, un japonez catolic (cartea a fost scrisă în 1966, iar Scorsese a citit-o spre sfârşitul anilor '80). Regizorul spune că nu a găsit până acum resursele materiale şi nici umane pentru a concretiza acest proiect vechi, "de suflet". Şi iată că acum a optat pentru actorii Liam Neeson, Andrew Garfield şi Adam Driver pentru rolurile celor trei călugări iezuiţi care se luptă pentru evanghelizarea Japoniei secolului al XVII-lea. Filmul seamănă destul de mult, cel puţin prin premizele sale, cu clasicul The Mission, premiat cu Palme d'Or în 1986 (regia: Roland Joffé). The Mission avea ingredientele unui film de Martin Scorsese, în frunte cu actorul lui preferat (de dinaintea lui Leonardo DiCaprio) - Robert De Niro, care juca rolul unui negustor de sclavi pocăit şi întors la credinţă. Şi acolo, Liam Neeson era un preot iezuit de prin secolul al XVIII-lea care, alături de superiorul său (Jeremy Irons) şi de Robert De Niro, se confruntă cu o alegere imposibilă: a abandona Misiunea de creştinare pe care o construiseră cu nativii sud-americani, în jungla de pe graniţa Argentina-Paraguay, sau a fi desfiinţaţi împreună cu ea. Alegerea cu care se confruntă preoţii din Silence este la fel de grea. Shūsaku Endō şi-a plasat romanul într-o perioadă istorică în care Creştinismul fusese interzis în Japonia din motive politice. În 1637, doi preoţi ai Ordinului Iezuit din Portugalia (Andrew Garfield şi Adam Driver) sunt detaşaţi din proprie iniţiativă, aş adăuga dintr-un zel inflamat, până în cealaltă parte a lumii - zona Nagasaki din sud-vestul Japoniei, în căutarea mentorului lor - Părintele Ferreira (Liam Neeson), despre care au ajuns veşti îngrijorătoare de apostazie. Cei doi pleacă în această misiune secretă mai mult din dorinţa de a dezminţi zvonurile despre Ferreira, de a-şi demonstra lor înşişi că renunţarea la credinţă nu poate fi o opţiune. După cum observa şi Peter Bradshaw de la The Guardian, călătoria celor doi în Japonia are ceva Conradian (referinţa fiind nuvela Inima întunericului), personajul Ferreira (Neeson) fiind un fel de Kurtz ascuns în Japonia, în loc de Congo, respectiv Vietnam, în versiunea Apocalypse Now. Căutarea lui Ferreira este întreruptă, încă de la acostarea pe ţărmul nipon, de nişte ţărani japonezi creştinaţi. Ei au nevoie de preoţi pentru a le săvârşi Sfintele Taine: Botezul, Împărtăşania, Spovedania... Ţăranii japonezi sunt prigoniţi de autorităţile locale asemenea creştinilor din primele veacuri, de autorităţile Imperiului Roman.
Martin Scorsese se dedică cu voluptate reconstituirii vizuale a epocii, prin omagii aduse marilor cineaşti japonezi ai tinereţii lui. Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie (1953) de Kenji Mizoguchi l-a inspirat direct în realizarea secvenţelor filmate în ceaţă (şi exploatează destul de mult ceaţa în acest film), iar unul din idolii săi declaraţi, de fapt al întregii lui generaţii, incluzându-i pe Lucas, Coppola şi Spielberg - Akira Kurosawa, l-a inspirat, probabil, în restul secvenţelor. Ca fapt divers, Scorsese joacă un scurt şi straniu rol - pictorul Van Gogh - în minunatul Dreams, regizat de Kurosawa în 1991. Imaginea filmului Silence, semnată de mexicanul Rodrigo Prieto, impresionează şi prin bogăţia nuanţelor de verde şi a umbrelor, obţinută prin filmarea aproape în întregime pe peliculă 35mm, cu excepţia unor secvenţe nocturne. În echipa filmului reperăm şi alte talente, precum maestrul scenograf şi creator de costume de epocă Dante Ferretti, plus legendara monteuză Thelma Schoonmaker, triplu oscarizată, cu care Scorsese a colaborat la mai toate filmele sale. Din mâna ei a ieşit un montajul devitalizat, atipic pentru verva regizorului care vorbeşte cu sute de cuvinte pe minut. Vorba unui comentator de pe Imdb, acesta este un Scorsese in Bergman / Dreyer mode. Tot Thelma se joacă cu amorsele personajelor, montate când în dreapta, când în stânga aceluiaşi cadru, dar şi cu unghiurile subiective, cu panoramări neaşteptate, filmate din perspectiva deţinutului / a lui Dumnezeu (cele două devin una?). Efortul din spatele acestei producţii este vizibil şi lăudabil, dar privind-o, am trăit o senzaţie crescândă de gol în stomac. Nu era atât groaza în faţa scenelor de tortură şi exterminare a creştinilor, la care regizorul revine cu stăruinţă în cele aproape 3 ore ale filmului, ci senzaţia acută a unei lipse.
Poate că acestui film îi lipseşte un actor cu mai multă prestanţă în rolul Părintelui Rodrigues. Andrew Garfield a mai jucat, recent, într-un film despre credinţă şi război, tot pe fundalul unui conflict cu Japonia (Războiul din Pacific, 1945): convenţionalul Hacksaw Ridge (2016), pentru care Mel Gibson a primit o nemeritată nominalizare la Oscar. Şi în Silence, Garfield face tot ce poate, dar mutra lui de puşti zăpăcit pur şi simplu nu "coafează" suficient acest personaj. Să ni-l imaginăm pentru o clipă în rolul jucat de Jeremy Irons în The Mission. În acea cutremurătoare secvenţă finală, când preotul muribund îl urmăreşte cu privirea pe De Niro luptându-se cu soldaţii portughezi, întârziindu-şi cât mai mult moartea, aşteptându-l să plece împreună din această lume. În astfel de secvenţe privirea, trăsăturile actorului transmit enorm de mult. Tot Peter Bradshaw nota că distribuţia celor doi protagonişti ar fi putut fi inversată, ososul Adam Driver, slăbit cu aproape 20 kg, fiind mult mai expresiv decât Garfield. Personajul lui Driver (Părintele Garupe) dispare pe parcursul filmului, printr-un sacrificiu în sine emoţionant, dar uşor de trecut cu vederea. Scorsese îşi tratează cel puţin ciudat personajele, neapropiindu-se de niciunul în mod special, încercând să îi privească pe toţi cu răceala unui zeu nemilos şi mai ales tăcut, retras "dincolo de bine şi rău". De aceea nici noi, spectatorii, nu ne putem ataşa de nimeni până la capăt. Din această perspectivă este construit şi The Departed (2006), unde cu greu îi putem deosebi pe băieţii buni de cei răi, mai ales atunci când sunt în faţa unui pistol încărcat ("when you're facing a loaded gun, what's the difference?"). Veşnicul apostat Kichijiro (excepţional întruchipat de Yôsuke Kubozuka) se comportă ca un trădător fără pereche. El pare că nu se poate îndrepta niciodată, dar conştientizarea acestei stări decăzute îl ţine într-o pocăinţă permanentă şi, până la urmă, îl arată mai întărit în credinţă. În cealaltă ipostază, Părintele Rodrigues, confesorul lui, e ca un zid în mărturisirea credinţei sale, dar suferinţa fără sfârşit a creştinilor din jur îl erodează treptat. Răul este aici bătrânul inchizitor japonez, zâmbitor şi viclean, care încearcă să îl convingă pe Rodrigues să-şi abandoneze misiunea la o ceaşcă de ceai, pentru că Japonia e "o mlaştină în care nimic nu prinde rădăcini". De fapt, inchizitorul nu este interesat de credinţa preotului, ci de gesturi formale de apostazie, precum călcarea cu piciorul peste o reprezentare metalică, în relief, ceva ce nu se poate numi Icoană. Ferreira (Liam Neeson) e un personaj încă şi mai straniu, a cărui apariţie târzie în film ne magnetizează, dar îi adânceşte ambiguitatea. Efectul revelaţiei oarecum previzibile din final, care mi-a amintit de Citizen Kane (1941), este puternic diminuat de şocurile demoralizatoare absorbite de spectatori până atunci.
Cu un scenariu anti-hollywoodian, anti-climactic, cu personaje care par a pierde totul în bătălii compromise din start, Silence poartă pe umeri o miză destul de mare. Şi, da, îi lipseşte harisma necesară pentru a o câştiga... Cu toate acestea, are marele merit de a readuce în atenţia marelui public nevoinţele comunităţilor creştine de azi, de la confuzia şi slăbirea valorilor creştine în Occident până la persecuţiile abominabile din Orientul Mijlociu (Irak, Siria), în urma proliferării terorismului şi a fanatismului. Iar pasiunea lui Scorsese de a-şi exorciza prin filme propriile dileme sufleteşti nu are cum să te lase indiferent. Nu personajul lui Shūsaku Endō, ci însuşi Scorsese, enoriaşul bisericii catolice din New York, se întreabă dacă nu cumva se roagă "către linişte" ("I pray but I am lost. Am I just praying to silence?"). O întrebare similară l-a torturat şi pe Sfântul Siluan Athonitul, care, într-un moment de mare suferinţă interioară, l-a numit pe Hristos "neînduplecat". După aceea, Hristos i s-a înfăţişat şi i-a vorbit!
Scorsese reuşeşte momente de o rară frumuseţe atunci când inserează o reprezentare a chipului Mântuitorului (pictată de El Greco?) pentru a descrie credinţa lui Rodrigues. Chipul poartă pe frunte, discret, coroana de spini, şi ne ţintuieşte cu ochi mari, de dincolo de suferinţă. O lumină în întuneric. Soluţia cinematografică este atât de simplă, şi totuşi atât de puternică: icoana ascunsă în suflet - poarta personală a lui Rodrigues către Dumnezeu. Acea icoană ascunsă nu poate fi luată, nu poate fi călcată de nimeni, ci doar de propriile păcate. Şi Scorsese iubeşte acel chip, îl trădează intensitatea cu care ni-l oferă, dar şi un interviu vechi, filmat în propria locuinţă, unde putem repera (în biblioteca din spatele regizorului) o reproducere a Icoanei Hristos Pantocrator, din Sinai.
Silence se desfăşoară între coperţi de linişte: doar sunete de greieri şi adieri de vânt pe un ecran negru. La final, acest moment devine unul de reculegere. Spectatorul este lăsat să cugete la cele văzute, la consistenţa, autenticitatea propriei relaţii cu Dumnezeu, la abdicări şi reabilitări, la măsura cu care fiecare se judecă pe sine, îi judecă pe ceilalţi... În acea linişte întunecată, care durează, mi-au venit în minte încurajările pline de blândeţe şi de fermitate ale Arhim. Arsenie Papacioc: "Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă".